Transplant de cap la români

(reluare)

Avatar cu cap de Melissa din Domnesti

Transplantul de cap, cea mai mare cucerire a chirurgiei moderne, a ajuns, în sfârşit, şi la noi. Chiar dacă mulţi străini nu o recunosc, sunt sigur că şi-ar dori cap de român pe umeri. Cu urechi, cu tot, desigur. Păi, stimaţi cititori de bloguri obscure, cine nu ar vrea să îşi ataşeze, la un corp de umil trecător prin viaţă, un cap de… Tonitza?. Ori de  Brâncuşi. Sau, de ce nu, de Vuia, Dracula, respectiv, Inna, Alexandra Stan nebătută ori Andreea Esca nefardată?.  S-ar putea forma, chiar, un fel de castă, un Bilderberg, o Uniune Planetară a celor cu cap de român. Vă daţi seama ce s-ar putea  întâmpla? Omenirea ar  trece, după lupte seculare, într-o nouă epocă. Cea a  românizării forţate.

O specie necunoscută de om, cu adaptabilitate sporită şi rezistenţă la stress în regim de foame, s-ar impune fără probleme. Planeta Pământ se va repopula, în timpul cel mai scurt, din peninsula Kamceatka la Polul Sud, din Yosemite Valley până în Trafalgar Square (mai ales), cu noile creaturi mixate prin medicina actuală. Homo Sapiens Romanocefalus  se va încorona drept noul stăpân al lumii. Fericit va fi, în consecinţă,  acel american obscur din Bronx  care ar primi un cap din genul “Becali”. Într-un an de zile ar deveni, din homeless renegat, multimiliardar omnipotent. Ar institui imediat  taxă pe podul din Brooklyn, ar vinde pe bucăţi, numai către miniştrii apărării, Central Park-ul şi ar înfiinţa, chiar lângă Statuia Libertăţii, un cartier de lux, dar fără canalizare, „Pipera 2 from USA”.

Cine nu şi-ar dori, chiar şi Obama să fii, un cap de Adi Minune, să le cânţi yankey-lor manele rithm and blues, rock and Vijelie, cu a lui nemuritoare: „Of, viaţa mea!”, respectiv „Oh, my rrom life”., american style?  Evident, o groază de  astfel de combinaţii, mai mult sau mai puţin horror,  s-ar putea constitui  datorită noilor cuceriri ale ştiinţei. Astfel, o Monica Tatoiu cu corp de Nadia Comăneci ar fi realizabilă, numai să vrea şi ea, normal. Există, însă, ca în orice transplant ordinar de organe, şi incompatibilităţi de acceptare, pe baza analizelor ADN, EKG sau DNA făcute de către specialişti. Cine şi-ar putea închipui  o Madonna cu bust de Mama Natură, ori  o Jesicca Alba cu nas de Tonciu? Nci măcar un Ponta cu chip de Băsescu nu ar fi acceptat, în ciuda coabitării liber consimţite. Totul până la un punct.

Sociologii  atrag atenţia că joaca de-a capul de român, fără studii complexe de impact asupra omenirii, ar putea fi devastatoare. Se ştie că transplantul de cap este acum o realitate, dar nu şi transplantul de corp, de trup fără partea superioară,  capul. Cu gât, cu tot. Adică, să nu cădem în extrema cealaltă, stimaţi compatrioţi.  Majoritatea românilor de la bloc şi-ar dori trupuri de congolezi, mai mult în sezonul estival  şi, mai ales, de eschimoşi, iarna, când se scumpeşte gazul. În felul acesta, purtarea capului de român ar deveni un fetiş, o modă trecătoare, precum cea punk, hippy sau power-flower.

Nici viceversa, respectiv căpăţâni de chinezi pe umeri de români, nu ar fi de dorit. Păi, în zece zile s-ar termina toate autostrăzile, am pune un turnuleţ Eiffel pe Moldoveanu şi am copia Monte Carlo în Mamaia lui Mazăre.  Plus Las Vegas la Năvodari. Nu ne-ar mai rămâne nimic de făcut, iar poporul ar putea degenera prin trândăvie. Şi aşa, ultimul recensământ zice că nici nu se mai ştie câte capete de români netto mai sunt prin lume. Vă daţi seama cât de căutaţi suntem? Aşadar, fiţi mândri de voi, dragi prieteni, fiţi mândri de capul vostru, nu lăsaţi la preţ şi, mai ales, să nu trăiţi, vorba aceea „cu capul în nori”. Acolo, sus, nu face doi bani. Aici, vă puteţi îmbogăţi subit.. La bună vedere, pe curând!. Eu nu îl dau, deocamdată. Aştept oferte serioase.

“Şi cu asta ce-am făcut?” – Constantin Tanase

“Şi cu asta ce-am făcut?”

 

Constantin Tănase (1880-1945)

 

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare ! Jos Cutare !?
Şi cu asta ce-am făcut ?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie ,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize ?
Şi cu asta ce-am făcut ?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

News, News, News! – Ne face plăcere să anunţăm onoratul auditoriu că, în preajma Revelionului, se va lansa : “Cronica după Ureche – Episodul XIII”. Astăzi, într-o formulă restrânsă, a avut loc şi lansarea pe piaţă a teaser-ului, trailer-ului, a rezumatului oficial al episodului. Iată-l în premieră mondială, numai aici, pe blogul lui nastyb0y: “Cronica dupâ Ureche. Despre cum trasu vodă săgetutza spre chiliutza Lac tri şi hatmanu Dragnea tras ţeapă şi cum vodă bătutu mingiutza cu raketutza în timp ce hatmanu Dragnea bătut codrutza. Sau dimpotrivă”. Stati pe-aproape. Aşa ceva nu veţi mai citi în veci.

 

Cucuveaua mov

Movia cucuvea

Odată, o ditamai cucuvea, ce-avea cuib la denea, şefă peste colivie, se dădea movie, ca să nu se afle că e colilie. Şi pe Internet, chiar, se dădea. Că era la modă, printre păsăret, să îţi faci e-mail chiar pe internet, să te dai movie când, de fapt, tu eşti colilie. Şi cam rozalie. Şi mai mare peste colivie. Nu e băşcălie, nici chiromanţie, poţi să fii şi deputat, bădie, de te iei de colilie tot ajungi la colivie. Chiar dacă vezi cum recoltele în roni sau verzi se tot topesc, ori cum grăunţele-n hambare, la alţii, se–nmulţesc şi conturile lor cresc şi cresc, de zici ceva, te va mânca „Beciul Domnesc”. 

Toţi guguştiucii din sat ştiau de cucuveaua movie dar niciunul nu gângurea despre cucuvea. Toată lumea îşi ţinea, de teamă, pliscul, ca să nu mănânce zeamă de la colivie, arpacaş pe datorie, ori mălai pe veresie. De acum înainte, tot neamul tău, cu porţia şi pe vecie. Numai Ghiţă, pleşuvul, mai gugugştiucea şi o măscărea pe movie, prin faţa uşii de la denea,  în direct, pe la o oră nu tocmai târzie, dar în aşa fel încât mult păsăret să ştie. Chiar dacă nimeni nu îl întreba, Ghiţă şoptea versuri grele, de belea, ori pliscăia câte-n lună şi în stele, despre cucuvea, unei vrăbii care mai departe şi ea ciripea, chiar la tv România.

Că, cică, el nu vrea să-şi  dea din sat, senat sau deputat demisie şi nici să plece, mai mult sau mai puţin forţat, în vreo permisie. Acum e şef la o comisie pe unde multe triluri cu şpiluri  s-au auzit şi multe hituri cu bufuri pentru păsăret aiurit şi aburit s-au lansat, spre a fi cât mai debusolat, tu, care nici nu ai aflat, vai ce păcat!, ce e aceea „cucuveaua mov” care a plagiat. Dar ce-a făcut, frate, a zburat din sat în sat, din pat în pat, ori n-a avut ce face şi-a mâncat păsat? Nu. Mănâncă ce mâncăm şi noi: supă de linte, un castron la doi. Doar dacă eşti la colivie, ai parte chiar şi de orez. Boabe: o mie.

Ghiţă, însă, e bârzoi rău şi zice c-o ştie, chiar, pe temuta movie încă de pe vremea când ciuguleau struguri şi must în vie. Pe atunci cântau, ca la mustărie, cu glasuri de  bâtlan şi  ciocârlie, melodii de prietenie, de pahar şi sindrofie. Exemplu de melodie, preferată de movie: „Ghiţă, te aştept deseară la portiţă”. Dar guguştiucul de Ghiţă nu ştia că portiţa era la denea, unde îl chema o cucuvea, roz, grena sau cu ciuf vâlvoi, ca al vreunui cucuvoi. Ca să dea o declaraţie, despre vreo relaţie cu o conspiraţie care se vorbiră, şi se sfătuiră, pe l-apus de soare, să mi ţi-o doboare, pe cea cucuvea, că-i mai colilie şi are pene o mie, dar nimeni nu ştie că e şi movie (orice asemănare cu alte poezioare e pur întâmplătoare, acolo e vorba de mioare mii şi stele făclii).

Addenda. (va urma, numai dac-acest poet, simplu vrăbioi de prin păsăret, nu va tăcea deloc şi va fi chiar luat în cioc, de către şefa de la denea, răpitoarea ce işi spune cu mult sau mai puţin folos, dar graţios: „movia cucuvea”). –în actualizare.

Bancul cu Cristi Borcea

“Cât mai scade natalitatea asta?”

Cică, binomul DNA-SRI lucrează în interes naţional. L-au băgat pe Borcea la închisoare ca să salveze România din impasul demografic. Creşterea natalităţii fără Borcea, în secolul XXI, nu mai are sens. De aceea, se caută soluţii pentru ţinerea sub control (judiciar) a lui Cristi, cât mai mult timp. Va fi nevoie, din păcate, la un moment dat, să i se dea drumul în libertate. SUA se gândesc să ii retragă viza lui Borcea. Yankeii sunt prea mulţi, deja. Borcea a fost declarat „persona non grata” în ţări cum ar fi China, India şi Bangladesh. Nu are voie să se apropie la mai puţin de 1000 km de graniţă.

Pe de altă parte, MAE a anunţat că ar fi în interesul naţiunii ca Borcea să fie liber. România va fi primită în Schengen, la cererea Suediei, Danemarcei şi Finlandei, care îl vor primi, la rândul lor,  pe Borcea, cu onorurile care i se cuvin. Femeile din viaţa lui Borcea sunt atât de fericite, încât până şi Shakira a devenit dinamovistă, când a auzit de Borcea, tizul ei. Sau tiza lui, depinde. Norocul nostru este că Borcea locuieşte acum  la zdup; altfel, bugetul pentru maternităţi, creşe şi grădiniţe l-ar depăşi pe cel al apărării. Dacă Borcea ar pescui peştişorul de aur şi ar avea dreptul la trei dorinţe, toate ar fi de genul feminin. Numai că, ar trebui să îl pescuiască în rîul plin cu caraşi de aur, ca să prindă fără număr.

Pe lângă titlul de „tată eroin”, primit în România, ONU ar trebui să îi acorde titlul de „salvator al omenirii”, după care să fie trimis pe Marte, ca să iniţieze şi popularea rapidă a planetei roşii. Borcea scrie şi lucrări ştiinţifice în puşcărie. Deja, tirajul a fost epuizat de către publicul feminin iar învăţăturile lui sexiste au ajuns proverbe: „Lăsaţi-mă să mă pregătesc de Liga Campionilor”, „La LOTO, numai şase-s norocoase. La mine, fără număr”. „Marea iubire e numai una. Restul e statistică” „Eu nu voi ajunge niciodată în Rai. Sexul îngerilor este incert”. Poate tocmai de aceea, se spune că Biserica a cerut sanctificarea lui Borcea ca sfânt al fertilităţii.

Manual de vise erotice

Conducerea închisorii Poarta Albă a primit oferte pentru cursuri prin corespondenţă, cu Borcea- lector invitat. Va preda la prestigioasa Universitate din Uppsala, Suedia: :”Noi metode de inseminare prin Internet. Videochat-când Borcea îți arată cucul, vezi barza” (trad.aprox.), „Practica permisiei din închisoare în conceperea ultrarapidă”, “Legături cauzale între capturarea câinelui roşu, de pripas, “Borcică“, şi scăderea populaţiei canine din zona Circului de Stat”, „Vizita intimă în penitenciar, de la  interesul familiei la interesul naţiunii”. Pe de altă parte, iată că avem cu cine ne mândri în lume. S-au făcut şi studii medicale recente asupra lui Borcea, care chiar ieri a fost externat de la Floreasca. Astfel, am aflat din presă, de la doctorul cardiolog Puradelşteanu,  că: „Inima lui Borcea nu este un organ uman normal, tipic, este un organ sexual complex, fiindcă după fiecare preinfarct se mai naşte un copil”. ..Şi câte, şi mai câte…

Ajunşi în acest punct, nu vom întinde coarda şl îl lăsăm în pace pe Borcea, să se pregătească de Liga Campionilor, măcar până la primul termen de judecată. Are nevoie de linişte pentru a putea concepe . La major.

(reluare)

.

Pinguini apăraţi de NATO sau cum am trăit sfârşitul lumii la Buzău

Asteptându-l pe EL (783)

După cel mai călduros Crăciun din istorie, a venit urgia. Cel mai îngheţat Revelion. Pe noi ne-a prins pe drum, nu departe de casă. Vijelie, crivăţ, frig de crăpau pietrele, cu rinichi cu tot. Nimeni pe şoseaua aşa zis naţională, care ducea la Buzău. În faţa maşinii, oprită de troiene, zăcea un cadavru de cioară, corb, stăncuţă căzută la datorie. În aşteptarea altora, probabil. Aşadar, înaintarea noastră luase sfârşit. Ne-am zis că şi înaintarea în vârstă se va stopa tot aici, la curbura Carpaţilor, în marea asta albă, îngheţată bocnă. În contrast cu ceea ce era afară, cele mai negre gânduri începuseră să cutreiere neuronii încă funcţionali. Pentru un om aflat în faţa şemineului, ar putea părea absurde asemenea relaţionări aproape involuntare. Multe analize de film documentar ne-au chinuit mintea în clipele de agonie….

„Oare de ce pinguinii preferă să se ducă atât de departe când aici, la noi, au tot confortul? Cum reuşesc urşii polari să meargă pe gheaţă, atâţia kilometri, fără ciorapi în picioare, iar noi nu putem să ajungem nici la Buzău, cu 4X4, anvelope de iarnă, 12 puncte penalizare? Cine o fi scornit bazaconia că cioara nu e bună de mâncat? Probabil că nişte oameni ghiftuiţi cu caviar şi plăcinte dobrogene, vreun Master Chef, Petrică-bucătarul, altfel nu pot să îmi închipui.”

Dar asta nu e tot, cum ar spune cei de la „Tele-Shop TV”. Întrebările, cu răspuns ataşat, au început să aibă accente dramatice. „De ce are nevoie omul de atâtea degete la picioare? Ca să îi rămână măcar unul, două, probabil, în caz de degerături pe drumurile naţionale. Ce instrumente folosesc eschimoşii atunci când se duc la toaletă: joagăr, ferăstrău mecanic, ciocănel de nuci sau pickhammer? Dacă li se strică bormaşina în timp ce sapă copca? Sună la 112, SMURD sau „Tele-Shop”, să le aducă sculă portabilă?”

Şi noi am sunat peste tot, dar au zis să rezistăm, că marfa ne va fi livrată prin curier rapid, când se dezgheaţă ţara, după sărbători. Poate vor fi la ei sărbători, ne-am gândit, la noi vor fi comemorări, dacă nu apar salvatorii. Dar asta nu e tot, după cum vă spuneam. Cică ne dădeau şi două becuri cu leduri, bune pentru beci, podul casei şi debara. Dacă nu ai degete funcţionale la mâini, degeaba. Plus două perechi de şosete „Zip Socks”, originale, fără vârf. Lumânările se terminaseră. Nu ştiam, în schimb, dacă merita aşteptarea. Oricum, cel puţin cu ciorapii fără vârf, cred că au nimerit-o.

Începusem să visez, deja. Cred că intrasem în faza a III-a şi ultima. Se făcea că eram cazaţi în Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac. Pe LCD-ul din perete rulau reclame la călătorii în Caraibe iar eu beam ceai fierbinte cu paiul, sub pătură. Deodată, un ţignal ca de batoză rusească, din altă lume, ne-a readus cu picioarele pe pământ. Sau, mă rog, pe banchiză . Coşmarul luase sfârşit. De nicăieri, parcă, a apărut…EL. Utilajul salvator. Un fel de tractor şenilat sovietic, de război, EL-783, cu însemnele Armatei Române. Slavă în veci ostaşilor români, la orice ar folosi ei!

Astfel, datorită oamenilor care îşi servesc patria, dar şi pe cei de la Drumuri , am ajuns la masa de Revelion. La fix pentru a prinde ultima porţie de cordon-bleu cu carne de pasăre. Nici nu am mai întrebat ce fel de pasăre. Trăiam, eram vii. Păsările acelea nu au avut norocul nostru. Ne întrebam până când, deoarece a doua zi ar fi trebuit să plecăm iar la Buzău. Se anunţau ninsori moderate. Noroc că suntem în NATO.    (reluare din 03.01.2015, va urma “Cronica după Ureche, ep.X-Vremuri de bejenie”))

Lucrare ştiinţifică: “Ce înseamnă să fii mafiot”

Motto: “Eu nu stau de vorbă cu oricine, nu salut pe oricine, eu parchez maşina unde vreau, eu dau şpagă un milion la chelner. Eu sunt şmecherul, eu sunt mafiotul, eu sunt… Giovanni.”

Cine mi-a furat banii din saltea?

Lucrare ştiinţifică: plagiată după viaţa mea
Scop, conţinut pe scurt, aria de competenţă: pentru eliberare condiţionată, despre mafioţi, specii de rozătoare şi Borcea, cu toţii cazaţi la Beciul Domnesc
Îndrumători de doctorat: Gigi, nea Jean, Neţoiu şi alţii care sunt în cercetări ştiinţifice actuale, pe arest la domiciliul autorului (faptei)

Declara.Ţie….”Astăzi, tocmai ce-au venit la mine (e zi de vizită), nişte rude (aşa zic ele), că eu nu mai am rude, am divorţat de toţi, inclusiv de nea Jean Pădureanu, ca să nu-mi confişte (gaborii, curcanii, deneiştii, anafii) averea, vilanul din Pipera şi merţanul lui frate-miu Victor. Oamenii ăştia (necunoscuţi) mi-au adus o saltea de acasă (de acasă de la ei, normal), că asta de la Beciul Domnesc, onorată instanţă, e plină de ploşniţe şi bună pentru insectar la Zoologie, la clasa a şasea, că o fac pe-a şasea la fără frecvenţă, când n-am chef de table, remy, barbut şanul Brăila (în celulă. după apelul de seară).

Eu nu stau de vorbă cu toţi bagabonţii, v-am zis. Acum, m-a luat la întrebări şi procuroru’ de caz, că de ce am dat şpagă la cetăţeanca Geanina (de profesie judecătoare, viitoare colegă), că mi-e milă şi acum. De banii ăia, că i-am zis să îi pună în cutie de bomboane Kandia (de tablă), la şase metri sub pământ, să nu îi roadă (şobolanii). Pe ei, pe bani, că pe mine n-are cum. Că e unul singur în celulă, da’ v-am zis că sunt mafiot, nu locuiesc eu cu locatari fictivi care nu plătesc întreţinerea, aşa că au băgat deratizarea (cincinală) la beci şi pe mine m-au băgat, cadou de sărbători, la confort sporit, pe arest la secţia 4, pat de lemn, aproape (de) Circ.

Dacă ştiam de ce mă cheamă (cu duba) astăzi la Bucureşti, onorată instanţă, îi dădeam pe toţi la chelneri. Banii, nu şobolanii. Tot e bine că am intrat mai devreme în vacanţa de iarnă, aşadar. Cu voia şi la invitaţia (citaţie, nota trad.) domniilor voastre, o să colindăm pe la DNA, pe gardieni la vizetă şi pe hol, la Tribunal. Noi, adică eu, vocea întâi, Victor, contratenor pe al doilea denunţ şi Borcea cu nevestele lui, că eu nu mai am niciuna, v-am zis, sunt mafiot (solo şi n-ai). Apropo de studii. Sper să termin şi facultatea după şcoala generală, că acum sunt în cărţi să mai îmi dea ăştia (respectiv, dumneavoastră), vreo 5 ani la stat. La stat cu burta pe carte. Că eu şi aşa stăteam cu burta pe Codul Penal, până astăzi, când mi-au adus, de Sfântu Nicolae, nişte foste rude, de-ale lui Gigi, salteaua cea nouă, ca să nu mă ciupească ploşniţele de buric, să vorbesc în somn şi să mai spun cine ştie ce (Doamne fereşte!).

Eu am zis şi la DNA că nu vorbesc (cu oricine), că eu nu declar nimic (la oricine), aţi observat, da’ ei, adică ăla micu’ cu capu’ mare şi ăla cu cătuşe şi cu fes pe faţă, cică nu trebuia să îi dau banii lui Geanina (judecătoarea), ca să facă experimentul la Zoologie cu şobolanul de grădină. Că ăla e altă specie, cică, nu e şobolan (din celulă de) mafiot corcit cu musafirul lui Udrea, de la Beciul Domnesc, trecut pe la Poarta Albă. E şoricel decorativ, de grădină. Ca piticii de la hotelul lui Copos, de la Poiana Braşov. De aia închei lucrarea şi zic că eu sunt şmecher şi nu bag denunţ ci lucrare (ştiinţifică) de pârnaie, dar numai coautor cu Borcea, nu stau de vorbă cu oricine, decât cu onorata instanţă pe bază de invitaţie scrisă (citaţie) şi sunt mafiot (şmecher de bulău). Că aşa sunt eu, adică…Giovanni. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, onorată instanţă (parc-aţi fi cioclii lu’ Terente!), vă urez următoarele: gingăl belz, ura şi la gară, la mulţi ani (cu suspendare), ultimul stinge lumina, ariciul la buzunar şi banii la Colombia. Hai liberare şi Gaudeamus Igitur!”

Totul despre România sau “De la iapa lui Ştefan cel Mare la Andreea Esca”

Totul despre România

Dacă vrei să obţii cetăţenia română, trebuie să răspunzi la câteva întrebări simple. Desigur, numai întrebările sunt simple. Pentru completarea corectă a chestionarului propus de Ministerul Justiţiei, este necesar să fii şi puţin ghicitor în stele, paranormal ori ufolog. Altfel, după cei de la autoritatea pentru cetăţenie, în calitate de viitor român, nu ai cum să răzbeşti în viaţă. Anul acesta, o fostă refugiată din Afganistan a fost întrebată, nici mai mult şi nici mai puţin decât: „Cum se numea calul lui Ştefan cel Mare?”. Oups! Ne-aţi prins, am sfeclit-o (pe româneşte).

Dar ca să fim corecţi, am căutat şi noi pe Wikipedia, am apelat la Academia Română, am sunat un prieten (profesor de istorie) şi am aflat că domnul Moldovei a avut nenumăraţi cai în lunga sa domnie de jumătate de secol. Ba chiar, unii dintre aceşti cai personali erau  iepe (fără glumă), de-a dreptul. Concluzia? Incertă. O fi vorba despre armăsarul Catalan, o fi corect răspunsul cu murgul Voitiş, din Fefeleaga lui Agârbiceanu, habar nu avem, deşi suntem români sadea.

N-or fi găsit şi ăştia de la Cetăţenie, din Ministerul Justiţiei, alte întrebări din istoria României decât cele legate de animale celebre şi domnitorii lor din calendarul ortodox? Fiecare are măndria lui de biped sau tetrapod, ce este.. De exemplu, şi eu apar în manualul de istorie, clasa a XI-a. Nu era mai corect să fie întrebată biata afgană de ce fura Nastyb0y, pe vremea lui Ceauşescu, becurile de la buda din căminul studenţesc şi lega iarna mere în plopii din Grozăveşti? Sau ce salariu are personajul istoric de la ultima pagină, Andreea Esca?

Dar să trecem la Geografie. Cea mai fantasmagorică şi îmbârligătoare dintre întrebările de anul acesta, pentru solicitanţii cetăţeniei române, a fost una legată de frumuseţile patriei noastre. Ţineţi-vă bine. Săracii bieţii viitori compatrioţi au fost loviţi fără milă, direct în moalele capului, cu următoarea chestiune: „Ce are Dunărea?”. Şoc şi groază. Eu, ca absolvent al Facultăţii de Geofizică-Geografie aş fi răspuns sincer, pentru că eu cam dau cu oiştea în gard dacă încerc să mint, că: „Dunărea are multă apă, valuri, broaşte, peşti de apă dulce dar şi guvizi, precum şi vapoare, bărci, croaziere dar şi…Brăila”.

Răspuns greşit. Nu aş fi devenit român, dacă nu aş fi fost din naştere înregistrat astfel, neam de neamul meu, cu un astfel de răspuns în dorul lelii, batjocoritor şi înjositor la adresa superbei geografii carpato-danubiano-pontice. Mai mult, cred că toată România şi-ar fi pierdut locuitorii cu un astfel de răspuns. Asta ca să nu vorbim de rău întrebarea de-a dreptul filosofică, atotcuprinzătoare şi plină de semnificaţii.pur româneşti. Mare om, mare caracter, imensă minte sclipitoare a celui ce a ticluit această nevinovată problemă de geografie rebusisto-pseudocinegetică.

Vă simt că doriţi să aflaţi rezolvarea dilemei din capul sărăcuței femei afgane. Aşadar, nici mai mult dar nici mai puţin, stimaţi cetăţeni născuţi între graniţele vechii şi noii Românii, răspunsul corect la întrebarea :”Ce are Dunărea?’ este „Dunărea are…Delta Dunării”. Hodoronc-tronc. Şi pentru că…antinevralgic, am adăuga noi, criticii de meserie.

Vă daţi seama, dragi prieteni, cât de greu este să fii, ba mai mult, să devii român cu acte? Sfatul Ministerului Justiţiei, credem că este următorul: mai bine rămîi afgan o mie de ani, decât să nu ştii cum se numeşte iapa (calul) lu Ştefan cel Mare şi Sfânt sau, şi mai rău, ce are Dunărea…Gata, am încheiat aici comentariul denigrator. Simt că şi eu am ceva, adică nervi. Dacă vă mai spuneam şi ce a păţit refugiata afgană, vă luaţi câmpii şi lăsaţi ţara de izbelişte. Vai de capul nostru. De români.

Cum să scapi de DNA. Ghid practic

(după o idee de Mircea Diaconu)

Boală grea, DNA-ul ăsta. Atât de grea, încât mulţi au încercat diferite tratamente pentru a scăpa. S-au aplicat soluţii cu medicamente expirate din paradisuri fiscale, împachetări la nămol în hârtii de 100 (vezi Băile Boghiş, cazul Udrea), ceaiuri pe fonduri europene ori ierburi de leac (dosarul Hrebenciuc– fructe de pădure retrocedate abuziv, valea Tazlăului). Ba chiar, unii au apelat la vrăjitorii ritualice (să baţi de trei ori cu degetul pe nara stângă, ca să nu te bată ei, după aia, la Beciul Domnesc). Alţii şi-au tras picior în gips (tratament vechi, din ’89) ori perciuni a la Ricky Dandel şi mustaţă pe furculiţă a la Vicente Fernandez, pentru a nu mai fi recunoscuţi în veci, nici măcar de tata lor, marinarul dus cu pluta SPP pe lacul secat Floreasca. Drept pentru care, au luat cu asalt frizeriile, perciuneriile si perucăriile (saloanele de peruci) din Dubai, Saint Martin ori Giurtelecul Hododului, după caz şi conform prejudiciu nerecuperat vreodată.

Puţini sunt, însă, cei care au scăpat de această boală nimicitoare, sindromul imunodeficitar antibugetofag rapace, zis şi DNA. Printre cele mai cunoscute cazuri atinse recent de epidemie, amintim pe cel al lui Genică Boerică (ne dă cu tifla din Iordania), Elan Scwartzenberg (râde selfie către noi din Israel) ori mult preacunoscutul proprietar de terenuri puse sub sechestru de la Nana, aţi ghicit, bunicuţul ranchiunos, Traian Băsescu.

Sindromul DNA este rezultatul unor evoluţii cronice necunoscute ori foarte puţin cunoscute. În orice caz, nu există, nu s-a inventat, încă, vaccin anti DNA. Pe baza experienţei din ultima lună se pot face, totuşi, recomandări de viaţă lungă. Nici nu ştii când te poate atinge boala şi pe tine, stimate cetitorule, care te crezi mare şi tare, sănătos ca un judecător la CCR ori şef la DIICOT. De unde şi poezia: ”Te crezi mare, te crezi tare, dar numai până la probele contrare”, desigur. Specialiştii epidemiologi, în frunte cu medicul deontolog Ciuvică, de la dispensarul Antena 3, au elaborat norme minime de aplicat pentru prevenirea infectării. Iată-le:

(1). Se impune păstrarea unei igiene personale stricte, spălarea repetată a mâinilor înaintea folosirii banilor murdari, precum şi spălarea periodică de păcate prin denunţuri imaginativ-creativo-mitomanice. (2). La fel ca şi în cazul gripei aviare, se va evita comerţul cu struţi (pentru pene) sau capre (pentru Rusia) – vezi fişa medicală Toni Greblă-judecător CCR. (3). Evitarea ieşirilor în aer liber. Mai bine stai 30 de zile în Beciul Domnesc. Sub nicio formă, chiar cu riscul de a te plictisi de moarte, să nu mergi la plimbare, cu telefonul mobil la ureche, prin cimitir (nu râdeţi, este cazul ministrului de finanţe, Darius Valcov). Colcăie viruşii procurori Co-Ko pe acolo, mai ceva ca la Glina. (4). Mare atenţie la consumul de produse din carne, mezeluri, cârnaţi proaspeţi (cazurile Traian Remeş, Ioan Avram Mureşan, pe care pofta i-a băgat în carantină câţiva ani).

Acestea fiind zise, încheiem scurta noastră atenţionare epidemiologică asupra DNA, vă urăm viaţă lungă la domiciliu şi mulţumim sponsorului nostru, Beciul Domnesc-Arestul Capitalei. Hai liberare !

Solidaritate cu Elena Udrea

Pentru toti cei ce simt romaneste. Alaturati-va campaniei noastre. Sa nu punem catuse adevarului. Free_Nutzy (?)

Bancul de week-end (I). “Vreau şi eu la giumbi-giumbix, mânca-ţi-aş!”

“Lasă-mă pe mine, mânca-ţi-aş!”

Cică două cinteze, doi guguştiuci, doi vulturaşi, două stăncuţe psd-iste, ce-or fi ele acolo, făceau bungee-jumping. Se căţărau în vârful muntelui, pe Sfinx, pe Babele, pe Casa Poporului, pe turla bisericii de la Cotroceni, pe unde apucau, numai să nu afle ursul, regele junglei, pădurii, DNA-ului,  circului politic românesc. De acolo, tocmai din vârful  treburilor, se aruncau în gol, cu ciocurile  înainte, spre pământ, spre electorat, publicul larg,  antenist, băsist şi antibăsist. Se bucurau, hlizeau, ciripeau, croncăneau în  coborârea  lor  rapidă cu ciocurile către sol şi comentau voios  în timpul prăbuşirii, căderii, aruncării în gol:  “—Moamăăă, ce tare, ce senzatie, ce cooool este, mânca-ţi-aş!!!!”. Aproape de pământ, inainte cu o secundă de a se produce impactul fatal cu  realitatea crudă,  poliţia politică, DNA-ul, vulturaşii, stăncuţele, cocoşii, piţigoii psd-işti îşi deschideau larg aripile şi se insinuau, aterizau, planau în siguranţă printre electorat …“”—WOW, ce tare, cool, fain a fost! Haide vulturaşule, cocoşelule ciufulit, porumbelule Doiceşti, să ne mai urcăm o dată în vârf şi să mai facem un bungee-jumping!!!!”,   “—Haide, mânca-ţi-aş, încă o dată!!!” (zise egreta tunsă scurt de Gorj către graurul mustăcios de Teleorman). Şi se urcau, proţăpeau, iveau din nou în vârful dealului, Babelor, al Casei Poporului, acolo. Deodată, la un moment dat, în ultima legislatură,  nu se ştie de unde, apare ursul saşiu, chel, râsul pădurii, capitain Bleah al naţiunii  şi zice “—Băi, linişte, ce dreak! V-am lăsat destul de capul vostru. Ce faceţi aici, tocmai în vârf?”. Paserile zglobii se uită una la alta şi, într-un târziu, răspunde, ciripeste, piuie sfios, gângureşte un cintezoi, un cocostârc, un peruş dintre cei doi: “—Păi, ce să facem? Făceam bungee-jumping, ursule, bătrâne, căpitane Bleah, mânca-ţi-aş!!!”.  “—-Ce făceaţi? Giumbii-blungiii-junghii-bunging? Ce e aia, mânca-ţi-aş? Iotete, ăştia de la Maior nu mi-a zis ce e aia.  Băi, pitulicelor, bibilicilor, ciripeilor, ia atenţie,  comanda la mine. Vreau şi io să fac jundii bunjiii dunding din ăsta !”. Drept pentru care, vulturaşii-cocoşeii-ciocănitorile se aruncară, împreună cu ursul, regele junglei, pimpistul, râsul fioros, către pământ, în gol, cu capul înainte. Pe la jumătatea căderii, un vulturaş mai puiandru, mai peruş vorbitor, mai pontos, îl întreabă pe urs, căpitain Bleah, regele pădurii tăiate abuziv: “—Ei, ursule, cum e? Îţi place?”.  Iar ursul răspunde, îndreptandu-se mai abitir cu capul înainte şi pletele din părţi în vânt:  “Oau, ce tare eeeee! Îmi placeee, mânca-ţi-aş, e tare de tot, e mai tare ca pe mareee!! E cooool !!! “. Celălalt vulturaş, să-i zicem aşa,  se bagă şi el în vorbă:” —Auzi, ursule, mânca-ţi-aş,  da’ tu nu ai aripi, mânca-ţi-aş?”, “—-(ursul) Nu am, mânca-v-aş!!!”. Drept pentru care, după o clipă de uimire, vulturaşii  izbucnesc  în cor: “”—–Moamăăă, ce cooool e ursul, mânca-ţi-aş!!!”