MAREA CLAPACEALA

(reluare din 2009)

Blog afiliat la organizatia “Bloggers Unite”

M o t t o : “ O sa se apese la butoane din prima etapa . O sa apas si eu incontinuu daca pot, pentru ca in tur am dormit “ – (un mare impatimit al jocurilor) ….

usb_panic_2Toata lumea cunoaste jocul de fotbal. Foarte putini, insa, stiu varianta “pe butoane”. Dupa cum ii spune si numele, jocul este destinat numai oamenilor cu bani care isi permit accesul la manete, intrerupatoare, clapete, joystick-uri sau banalele butoane. Regulile acestui joc destinat adultilor vesnic tineri, cu minte de copil,  sunt deosebit de simple. Mult mai simple decat varianta pe bune, din iarba…

—– Se iau 18 echipe. De preferinta sau obligatoriu, ma rog, acestea trebuie sa fie romanesti.  Se arunca formatiile in gazonul virtual si se trece la treaba. Adica, la apasat. Important este, dupa cum ati sesizat inca din titlu,  sa nu te apuce somnul. Adversarul va profita si va apasa in locul tau, luandu-ti fata. Cand te vei trezi, in retur, risti sa vezi ca joci la matineu. Important este, asadar, sa apesi incontinuu.  O alta regula de baza a jocului este : ” Nu apasati toti deodata!”. De ce ? Pentru ca jocul se poate bloca. Trebuie sa existe si fraieri, berlici sau, cum li se mai spune, luzeri. Anul acesta, in varianta 2009, pe post de “7 din carti”, deocamdata, este Stefan de la Piatra care, ocupat cu caii de la trasura si folcloristele de la cabana, doarme in ghete si uita sistematic de apasat desi joaca dimineata pe racoare…

—— De asemenea, important este si ce scrie pe clapele pe care se apasa din greu. Se folosesc, in general, cele clasice , inscriptionate “arbitri” dar si cele intitulate “federatie”, “impresari” sau “sateliti”.  Exista si cazuri in care chiar daca apesi, nu se intampla nimic. Doar ati auzit de “satelitul” Buzau care nu a fost apasat cum trebuie si si-a facut de cap anul trecut.  Era sa strice tot jocul.  Astfel, din cauza concurentei, s-au lansat si modele sofisticate. Au aparut butoane cu apasare progresiva, in trepte, butoane cu actionare prin voce, butoane cu delegare de competenta (paragraful 3 din stenograma 45: ” Varule, baga-te in fata ca eu ma dau adormit si ies putin din joc”) , ba chiar si  butoane mascate, de exemplu : cu presiune pe “arbitri” dar declansare la “federatie” sau invers, cu actionare pe “impresari” si efect la “sateliti”.

—In ultimul timp s-au elaborat  clapete de ultima generatie, recomandate numai profesionistilor. Acestea se si defecteaza cel mai usor. Astfel, daca se apasa la Bucuresti, in lupta pentru primul loc, poti sa ai surpriza sa o vezi pe Farul retrogradata. Sau invers.  In prospectele de folosire se regaseste o singura indicatie: “Apasati, nu va jucati !”.  Intensitatea si frecventa folosirii mecanismelor este decisiva pentru victorie . Poate ati auzit, daca ati intrat intr-un bar cu masini de “Poker mecanic” , acel “clapacit” sinistru, intrerupt din cand in cand de cate un sut, o vorba de duh, un pumn in ecran sau un urlet de fericire. Acesta este sunetul ce-mi place! Inseamna ca butoanele sunt folosite la maxim, jocul isi atinge limitele..

——– Frenezia “apasarii” a cuprins intregul campionat. Intinsul patriei rasuna de zgomotul placut si sacadat produs de actionarea parghiilor care iti aduc bucurie pe chip si pozitie in clasament. Bucurestiul, ca un adevarat Las Vegas al butoanelor si clapelor de tot felul, traieste o noua isterie a jocului …In corul de voci egale, granzii interpreteaza aceeasi arie din actul II . Frig butoanele! Cu totii, pasionati sau nu ai jocului, intrati in transa, apasa si canta. Incet dar sigur, clapaceala cuprinde Capitala .

Advertisements

Cronica după Ureche (XIV). ,,Turcii şi cu otomanii ne-au julit toţi gologanii”

1 gologan moldovan

¨¨Carele venitusau Măria Sa pre tronu Moldovii di la Pompeii ceia talieni, în loc să bea la beri cu duduia Şmerkelu,  şi mintenaş în crucea verii di Sfântu Ilie mai spre toamnă  adună pri boierii ce era prin preajma palatulu di striga din bucium tri zile şi tri nopti până apăru  într-un târziu, pre la apus di soare, Movilă stolnicu, ăl mai coruptu boier din regat. Şi întrebă Măria Sa pre acel boier coruptu, da coruptu rău di tăt:
– Apăi ia ziceţi, mărite stolnice de nu mai încăpeţi în şalvari di măreţili burţili voastri, pre unde sunt ceilalţi boiernaşi? Dacă dă osmanu ieniceru spahiu taman acum mintenaş prin Moldova, apăi noi cum strângem la oaste dacă voi sunteţi în conced?.
Şi răspunse al lu Movilă stolnicu, aşe mai jmecherosu din fire, rudă cu Movilă a lu Burcel, carele se înfipse săgeata lu Vodă taman acolo, că era locu perfectu de vilanu mai mare ca a lu Videanu din Snagovu, taman când perduse toţi gologanii şi moşia la Nana, la ruleta lu ţaru Petru , pre calea moşnenilor :
– D¨apăi, Măria Ta, noi suntem aice di pi vremea lu coana Veorica şi Petru Rareş  carele erau pretini cu turcii lu Erdogan bei, aşa că di plictisu cela uriciosu am plecatu carele încotro în conced di afaceri la Stanbul, Antalia şi Kuşadasi şi am zis să ni batem cu otomanii la răzbel da mai la iarnâ, sezonu doi, noi numa cu plăeşii puţintel mai bătrâiori, aşe, şi numa ¨¨restling stail¨¨, de chichi la oha, asta dacă bagă bonusu spahiu la chiliili di 4 steli cu ¨ol inclusivu¨¨ cum scrie la hrisovu cu portocolu secretu, păcat că  ăştia are bucate făr di porc şi jumeri că nare otomanu din aste merinde cu mititei şi sarmale şi ciolănel. că de aia a şi plecatu Veorica la negocieri…Di foami, di seti, di racheti sol-aeru  şi pesta porcină,  d¨aia…
– Da¨ hatmanu Cocoş pri unde îi ?
– Esti la turci, Măria Ta . Degustări la beciurili domneşti…E sireac rău, sireacu Cocoş.  Abea i-a dat de milă pe veresie, cadou di divorţ,  tri galbini şi şapti merţani, surioara lui, hangiţa di la Dubai, di la crama lu vodă Decebalu.
– Da¨ muscalu Alecsandrov, unde ii?
– La turci şi el, Măria Ta…Ăsta-i sireac de când s-a născutu. Da are noroc în iubitu la domniţe. Că vini şi domniţa Elena di la Coasta Bica, dupe ce o scăpa di interpolii ceia duşmănoşi, cu copchil cu tăt…
– Da¨paharnicu Ludovicu scripcaru Strugurel a lu Mandolină, unde ii?
– La otomanii ceia cârciumari din Galata ori Capadochia şi el, Măria Ta. E cu capu prin nori, se dă cu dervişii zburători în baloanili cu aer cald mongolfiere, se crede la Piatra în telegondolili lu boier Pinalti  şi face selfiu da numa când nu e mangă ca să nu cadă din mongolfieru……
    O linişte se lăsă mintenaş, de puteai să auzi sgârţâitul di la măseluţili lu Vodă carele greşitu felceru extracţiunea. Şi o dată se înverzi la faţă vodă Werneru precum frunza nuculu şi votca di pufoaică, de mai-mai să nu-l miruiască cu sceptru domnescu binecuvântatu în moalili capulu pre stolmicu cela jmecherosu.:
– Aşe ??? (urlă vodă precum bourul din codru), da ia mai bine zi tu, stolnice, câţi boieri o mai rămas aice prin palat?
– D¨apăi numai io, Măria Ta (rosti Movilă cu glas de pitulice la rotisoru)…
– Haidi, bre, auzi stolnice, da¨ tu di ce nu ai plecat la turci?
– (ruşinatu, printre lacrămi cât măslina pre grumaz) Păi,…eu plec în Tasos, Măria Ta. Ţin regim şi nu poci pentru ca să mănânc decât numa musaca di miel cu ţaţiki, la Limenas. D¨aia!¨¨

………………………………………..
Cam aşe o fost prin vremurili acele. Foami mari, bre!

 

(in actualizare)

Viaţă de suporter. De la găleata cu apă la Internet

Portretul robot

Portretul robot

(reluare)

Am extras pentru voi, din Monitorul Sportiv partea I, descrierea oficială a noului suporter român. Cine este el şi cum arată? Iată-l >>>

<<<…Este acel om fost agitat, acum liniştit, cu reacţii întârziate, sumar îmbrăcat (pentru a nu ascunde prea multe pe dedesubt), cu faţa proaspăt bărbierită, cu părul aproape ciufulit, cu semne particulare la limita legii, dus la biserică, molcolm, care poate înfrunta ploaia şi grindina fără umbrela contondentă, fost fumător, acum lăsat fără brichetă şi, mai ales, vorbitor în şoaptă, rar, dar nu la telefon, pentru că nu are voie .

Legiuitorul, întors prematur din vacanţe,  s-a gândit şi la confortul psihic al suporterului nostru. Pe perioada participării acestuia la evenimentul sportiv, problemele familiei vor fi lăsate (în) baltă, la intrare, odată cu sticla de suc, cafea in ‘matrafox‘ sau apă în vodcă. Adio nevastă, mamă, soacră, casă!. EL este la MECI. În acest sens, numai pe durata competiţiei, se poate încheia asigurare obligatorie a locuinţei, la poarta stadionului, pentru risc de incendiu, scandal soacră acasă, spart geam copil, furat oglindă merţan, suferinţă sete a la concert Rolling Stones şi alte nenorociri provocate de adunările ad-hoc.

Cu toate acestea sau tocmai de aceea, EL, bravul nostru suporter, are voie cu lumânare fără feştilă în căptuşeală dar nu are cu ce să o aprindă. V-am mai spus în art.1,  paragraful 2,  că nu are voie cu brichetă. Chiar dacă ar fi avut voie, e corp delict şi face  fum . Nu are voie, însă, cu fum. Dacă înainte de a ajunge la stadion, microbistul a căzut în canalizarea din faţa casei, adio meci!. Interzis cu cârje sau bastoane. Poate să stea în parcare, dacă vrea, şi să asculte la difuzor scorul până se face bine . ..

Ajuns în sfârşit şi întâmplător în tribună, trebuie să ştie că aşa cum priveşte el meciul şi camera de supraveghere îl priveşte pe el. Astfel, este musai să fie cuviincios cu aceasta pentru că îl vede o ţară întreagă şi Jandarmeria pe Internet.  De  aceea,  prietenul  nostru  nu poate purta glugă pentru că nu i se mai vede. Faţa. Şi părul ciufulit. Se poate îmbrăca în roşu şi albastru sau roşu şi vişiniu, ca să se ştie ce obiceiuri are. Pentru identificare uşoară se vor purta tricouri cu reclame cuviincioase, gen : “Zuzu-zuzu ” sau ” I’m Ben-Gossu din Giuleşti “. E suficient. Te găsesc ei…

EL are si drepturi. I se permite, de exemplu,  să ridice glasul la intonarea imnului de stat şi când este întrebat de jandarm sau procurorul de la stadion cum îl cheamă şi de ce a sărit în picioare aplaudând ca zurliul. Şi pe cine a aplaudat. De aceea, suporterul de fotbal mai este asimilat şi cu acel cetăţean onest,  căzut în idolatrie faţă de mai marii FRF,  care nu citeşte stenograme şi nu zice niciodată, nici măcar în sinea dânsului : ”Mai bine stau acasă şi urlu precum câinii din Giurgiu decât să mă doară capul de atâta linişte pe stadion !”.  Poate să zică doar :  “Trăiască Liga care te-a făcut, Mitică!”.  Dar să nu ţină degetele încrucişate în buzunar.

EL, un om ca şi noi, este “Omul ” ciudat care îşi îngroapă, cu privirea specifică evadatului dat în urmărire generală, speriat şi hăituit, trist şi disperat, ultimile monede de 5 lei  la rădăcina măceşului de la intrarea în stadion …Acesta este EL, noul vieţuitor al arenelor sportive , “homo habilis al fotbalului”, o subspecie a blândului plătitor de impozite şi bilete la peluză. Pe scurt, acesta este noul suporter conform legii sau, mă rog, conform Mitică …

.
Mă  scuzaţi,  trebuie  să  închei  textul   şi   să  plec  la  meci.  Ma  duc  să  beau  o  găleată  de  apă,  înainte,  şi  să-mi pun  lumânarea  în  căptuşeală. Pa!  Mă  vedeţi  pe  Internet!

 

Vă salt din tabără di la Tassos

Io la Tasos când ma muşcat garagatiţa ezagt acolo

“Dragă mamă tată buni şi bunelu. Am ajuns bine la oaminii ăstia greci ân tabăra la Tasu mare unde e cald si bine. Nu mă doare nimica doar burta. De râs că mă face Andi a lu Benga să mă râd. Prinde nebunu vespi si le bagă lu Janina si lu Iolanda în ceai. Da io beau kafea, nare cum. Aici este multe frumuseţi mai ales la plaje şi capri. Da ţapi nu am văzt. Noi mâncăm aici multi fructi. Di mare si mai ales raci, scoici kala mici şi kala mari. Broaşte nu are. Numa garagatiţe era puse pe sârma să le vadă lumea ca la Zoo si Bravo ai stil la care se uită buni când nu mă uit io cu bunelu la sexatlon .

Dimineaţa da mai târziu ne dă iaurt da ăstia nare pâine că face economie crecă da io fur di la feti. Dom profesor de română ma lăudat a zis că scriu bine la Aifon şi pun si virgula. A vorbit la bucătari, a zis că ne dă si sarmale dacă suntem cuminti si mamaligă o să mâncăm acasă de o să ne săturam. Aşa gata cu mâncarea. Vam zis ca să stiti să naveti griji. De băut me sete toată ziua. Dau 10 euro la gornete si îmi dă o oală de inghetată că nu mă pricep la banii lor si mănâncă toti copii. Ce rămâne dâm la vespi. Noi facem şi multi glume şi bancuri. Că eu vorbesc cu profu şi îl întreb că dacă suntem cuminţi ne bagă şi apă în pisiscină? Da profu se râde şi zice că suntem sănătoşi de ce vrem apă la pisiscină? Mergem la plajă mai bine şi facem castele da nu anu ăsta.

Astăzi am plecat in escursie şi acum toti copii să uită pe geam da io mă uit la Aifon si vă scriu ca să vadă si Iolanda că ea nu are. Ma enervat Andi că scoate limba la pescă ruşi si io arunc cu monezi de 1 euro in ei. In pescă ruşi nu in Andi ca e nebun rău. Si obraznic. Da io nu. Am fost in vizită la cetate la Kavala si am vizitat. Mie mea plăcut tare că era acolo ingheţată de toate felurili. Si plăcinte da nu cum face buni era cu spanac că brânză nu mai are. Seara neam intors la Tasu cu vaporu că deabea mai era loc de parcare. A fost tare frumos. Că nea dat la masa de seară cartofi prăjiti cu cartofi prajiti si nuş ce carne de nuş ce miel. Uite aşa am petrecut noi că am mâncat de toati cu Pepsi si Cola si facem si foc de tabără da Andi era să dea foc la palmier că nare brazi aicea. Acum sa terminat bateria. Vă pup şi io. A venit pomperii”

(în actualizare)

Umorul studențesc și poantele care l-au săpat pe Ceaușescu

(reluare)

update – la cererea telespectatorilor, în reluare, astăzi, 28 decembrie 2014, ora 18, TVR1. Un document exceptional, unic. Puteţi viziona şi online,  link-uri:

GRUPUL GEOF al Universitatii din Bucuresti, Timisoara 1987, faza finala a FACS, integral

http://www.tvrplus.ro/editie-dupa-25-de-ani-291803

de Gabriela Lupu , 21 decembrie 2014

(preluare “România Liberă)

foto: România Liberă

foto: România Liberă

În cadrul programului ”După 25 de ani”, canalul TVR 1 prezintă sâmbătă, 27 decembrie, la ora 22.00, un documentar inedit dedicat unui adevărat fenomen din perioada comunistă: umorul studențesc, film intitulat ”Puterea râsului”. „Folosiți arma umorului, satirizați defectele care se manifestă în societate și la oameni! Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă!“, spunea chiar tovarășul Nicolae Ceaușescu în 1979, într-un discurs publicat în revista ”Urzica”.
Ceea ce nu bănuise liderul comunist era că ”arma umorului” avea să fie întoarsă exact împotriva lui. Cu frumoasa nebunie specifică tinereții, dând uneori dovadă de un curaj nebănuit, în cadrul Festivalurilor Artei și Creației Studențești unele grupuri de umor luau în râs realitățile de zi cu zi din România lui Ceaușescu și de multe ori chiar acesta era atacat prin ”șopârlițe”.

Umorul studențesc este o parte a rezistenței anti-comuniste, atât cât a fost ea, despre care se vorbește foarte puțin. Așa că mișcarea studențească a meritat un film documentar, realizat în spiritul ei, deci cu mult umor.
În filmul realizat de Andy Lupu și de Eugen Oprina apar figuri cunoscute publicului de azi, care atunci erau angajați în umorul studențesc, cum ar fi Ioan Gyuri Pascu, Toni Grecu și Cristian Grețcu – grupul Divertis din Iași, Dragoș Moștenescu – grupul Tact, Viorel Gaiță – grupul Geof, Bogdan Teodorescu – grupul Fics, Ion Cristoiu – membru în juriul festivalurilor de umor. Îi veți mai recunoaște pe Ghighi Bejan – grupul Arh, Ciprian Fachiru – Brigada Mecanică – și pe Ovidiu Bebe Ianu – Brigada TCM. De asemenea, apar personalități mai puțin cunoscute telespectatorilor de astăzi, dar emblematice pentru mișcarea umorului studențesc din anii ’80: Fiți Arieșan – Brigada ASE, Lucian Revnic – Brigada BUM din Cluj, Marius Constantinescu – Brigada Finanțe, Dan Stoica – Brigada ASE, Călin Husar – Brigada ASE, și Ovidiu Panea – Brigada Energeticii. Surpriza emisiunii, ca să spunem așa, o constituie apariția în documentar a celor doi șefi ai comisiilor de cultură ale UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)m, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc între anii 1981 și 1989: Cornel Dumitriu și Mircea Ursache.
Cenzura e în toate
Pentru că, desigur, nici autoritățile nu dormeau. Înainte de fiecare spectacol, cenzura se înființa și ”peria” textele. (Puteți vedea alăturat cum arăta un text al grupului Geof după ce trecuse pe la cenzură.) Era un joc de-a șoarecele cu pisica. Cele două tabere se studiau reciproc și lucrau în consecință. De multe ori, studenții băgau poante mult prea dure, care erau convinși că vor pica la cenzură, pentru a se asigura că vor trece cele pe care le doreau cu adevărat. La rândul lor, cenzorii participau la spectacole și, cu textele în mână, făceau semne la poantele la care sala râdea pentru a le tăia mai apoi. Inteligența studenților însă nu putea fi subestimată. Erau în stare ca dintr-o banală poezie să facă un text incendiar doar din interpretare. Ghighi Bejan, de pildă, le-a dat o lecție cenzorilor recitând poezia pentru copii ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc. El spunea calm, imperturbabil: ”Nu e soare”, după care, fără a pronunța nici un alt cuvânt, începea să numere pe degete mai multe alte lipsuri. Lumea se putea gândi la orice: nu e soare, nu e apă caldă, nu e căldură, nu e lumină electrică, nu e mâncare, nu e libertate de exprimare etc.

Să ne reamintim în ce context a înflorit umorul studențesc, cum era viața românilor în anii ‘80. Condițiile de trai din acei ani includeau întreruperi zilnice de curent electric, gaze și căldură. Alimentele de bază erau cartelate: pâine, zahăr, ulei, unt, ouă, produse din carne. Alte mărfuri se găseau foarte greu: hârtie igienică, pastă de dinți, lame și cremă de ras. Cozile lungi erau la ordinea zilei. Buteliile și benzina erau cartelate. Duminica mașinile per¬sonale mergeau după ciclul numere cu soț – numere fără soț. Circulația se întrerupea din noiembrie până în martie. Televiziunea română avea un program de două ore zilnic. În școli, spitale, cinematografe, săli de teatru nu era căldură. Se demolau bisericile. Dreptul la călătoriile în afara țării era strict controlat iar pașapoartele se obțineau extrem de greu. Întreruperile de sarcină erau interzise. Salariul mediu era sub 50 de dolari pe lună, la cursul pieței negre. Pentru o mașină Dacia se aștepta 5 ani pe listă. Nu existau calculatoare personale, pentru o banală mașină de scris trebuia să ceri aprobarea Securității. Dreptul la liberă exprimare scrisă și vorbită era practic suspendat. Teama de securitate paralizase societatea.

foto: Romania Libera

foto: Romania Libera

Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu a terorizat România. Dar în plină Epocă de Aur, grupuri de tineri din aproape toate centrele universitare au transformat frica în hohote de râs. Umorul studențesc a fost timp de mai bine de zece ani, până în 1989, un spațiu al protestului anti-Ceaușescu. Profitând de festivalurile de artă și creație studențească, de turnee și evenimente organizate chiar de structurile partidului comunist, studenții au format grupuri de satiră, umor și brigăzi artistice. Aceste trupe au susținut mai bine de zece ani spectacole în localități mari și mici din întreaga Românie, în fața a milioane de spectatori din toate mediile sociale, din Costinești până la Timișoara.

În mod logic, se pune întrebarea cum de studenții puteau spune pe scenă glume pe care în mod normal ți-ar fi fost frică să le spui chiar și în intimitatea casei tale. Unii sunt de părere că acest fenomen funcționa ca o supapă controlată. Ceva de genul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Șefii Uniunii Studenților Comuniști le dădeau tinerilor o oarecare senzație de libertate, pe care însă o butonau, credeau cenzorii, după bunul lor plac. Pentru că realitatea este că umorul studențesc a avut și efecte mai puțin vesele, unele chiar devastatoare: studenți căzuți la examene, amenințați, eliminați, exmatriculați, chemați la Decanate și chiar la Securitate din motive legate de participarea lor în mișcarea umorului studențesc.
Și totuși umorul acestor grupuri avea impact chiar și dincolo de lumea studențească. Glumele erau făcute să circule. Ele nu ajungeau numai la cei prezenți în sală, ci și la prietenii, părinții, frații, surorile, prietenii rudelor, vecinii lor. Într-un soi de ironie a istoriei, se poate spune că această disidență prin umor a studenților a fost în mod paradoxal posibilă tocmai datorită celor care ar fi trebuit să o controleze. Când autoritățile s-au decis să interzică în cele din urmă umorul studențesc, era deja prea târziu.

Cluj, mai 1989. Are loc ultimul Festival al Artei și Creației Studențești – secțiunea Umor. Cele mai bune trupe de umor aveau să insufle speranță în căderea regimului. În acel moment, nu se arăta nici cel mai mic semn că acest lucru ar fi posibil. Și totuși… Un spectacol care a încheiat festivalul, cel al Brigăzii ASE din București, a fost mai mult decât premonitoriu. Ceva avea să se schimbe. Nimeni nu știa însă când și cum. Într-unul dintre momentele din spectacol, un examen este prezentat ca un interogatoriu dur la Securitate. Studentul este brutalizat fizic și verbal, încercuit, atacat, pus să spună și ”seminarul pe care l-a supt de la mă-sa”, să scrie ”tot ce a auzit” și de la cine. ”Dacă nu vrei să scrii, semnează tu și scriem noi.” Iar când tânărul se ridică să vorbească, ”profesorii ” îi acoperă gura cu brutalitate. În acel spectacol nu mai era nimic legat de viața de student și nici de lipsurile materiale, ci despre dictatură și totalitarism. Interesant este că juriul a oferit atunci Brigăzii ASE „Premiul Respectului pentru Spectacol și Spectatori“.
“Mi-aș dori ca după ce văd documentarul, telespectatorii să rămână cu ideea și sentimentul că acei tineri, pe jumătate curajoși – pe jumătate inconștienți, s-au distrat nemaipomenit făcând umor, și-au asumat și riscuri, dar până la urmă spiritul mișcării lor a contat în protestul anticomunist din România anilor ’80“, spune Andy Lupu, realizator ”Puterea râsului”.
La rândul lui, Eugen Oprina, cel de-al doilea creator al documentarului ne-a declarat: ”Mi s-a părut important să facem acest film pentru că foarte puțini români știau despre mișcarea studențească din perioada comunistă. Ei avut o oarecare libertate de expresie tocmai pentru că totul se întâmpla într-un mediu controlat și închis. Românii de rând, cei mai mulți dintre ei, habar nu aveau despre glumele care se vehiculau în spectacolele studențești. Așa că erau toate șansele ca această poveste frumoasă să fie îngropată definitiv. De aceea am simțit nevoia să facem acest documentar”.

Glumele, vedetele filmului
Cum spuneam, glumele sunt adevăratele staruri ale documentarului. Se face mișto de lipsuri, autorități, cenzură, Securitate, de defectele regimului și chiar de Ceaușescu însuși.
Ca să nu devoalăm chiar toate poantele din film, vom aminti câteva care nu apar în documentar. În legătură cu criza alimentară din anii ‘80, un grup umoristic zicea cam așa: “Stimați ascultători, transmitem știrea că ieri în Piața Comună au avut loc, din nou, grave confruntări pe probleme agricole. Scuzați, rectificăm. Nu este vorba de Piața Comună, ci de Piața Matache”.
Se râdea foarte mult de programul Televiziunii române, care era de doar două ore. O poantă era așa: “În deschiderea programului, vă prezentăm închiderea programului”. Sau alta: “Seara îmi place să mă uit la televizor, dar nu stau mult… că mai am și de-nvățat”. Din timpul de emisie, o bună parte era dedicată cuvântărilor lui Nicolae Ceaușescu. “Urmează spicuiri din programul TV din această seară: spic, spic, spic, spic… va fi ora spiciurilor”.

Sigur că veselia generală din umorul studențesc avea umbrele ei, cum am mai spus. Ofițerii din Securitate urmăreau atent mișcarea. De altfel, în afară de capitolul dedicat glumelor, documentarul mai prezintă capitole despre cenzură, organizatori, Securitate, studenți care au suferit și un capitol despre ultimul festival al umorului studențesc care a avut loc, după cum spuneam, la Cluj în mai 1989.
Putem încheia spunând că umorul a fost mai mult decât o formă de supraviețuire mentală. Ridiculizând regimul Ceaușescu, studenții reușeau să insufle curaj și celor din jur. Râsul a fost pentru români egal cu ideea de libertate. Până la libertatea adevărată nu a mai fost decât un pas.

(reluare)

Vicente Fernandez- Para Siempre

Pentru că vine şi o vreme a plictiselii. Pentru că nu toţi au chef de viaţă când tu ai guguştiucii sănătoşi, fără gripă aviară. Pentru că se merită şi câte o melodie de “corazon” pe blogul eclectico-fake umoristico-implicat social al lui nastyb0y. Pentru că… Vicente şi pentru că nu toţi au radio ori difuzor pe “wire” acasă, dar internet pe “on-line” au. Dacă nu au, se va da la ofertă, în loc de produse la 38, în curând. Să fim optimişti “para siempre”, că Wi-Fi va fi pe toate drumurile. Ce figură şi Vicente ăsta! Cum cântă el la copacul văruit şi zâmbeşte pe sub sombrero, la finalul melodiei.  Parcă eram eu, dat cu făină pe cap, la finala naţională de teatru, în rolul ataşamentistului din piesa “Un şef imposibil” de Constantin Dinischiotu. Un ‘hombre’ celebru, de 45 milioane de vizualizări, senor Vicente. Îl doare la pălăria mexicană de guguştiucii mei din Capadoccia. Hai, să auzim de bine! Uite aşa aş vrea să vă văd.  Şi noi pe voi, desigur (în actualizare)

.

 

Bravo, halal stil!

Eşti propus rău

Rar ţi-a fost dat să auzi aşa ceva. Dacă unii se întrebau cum se alimentează limba română, prin ce laboratoare se fabrică noile cuvinte şi expresii, acum veţi afla, în sfârşit. Emisiunea respectivă lansează zilnic noi şi noi perle demne de o gramatică exhaustivă a limbii strămoşeşti. Aşadar, atenţie la cum folosiţi termenii următori, ca să nu fiţi luaţi de necalificaţi.

“Hăiseală” – mod de a purta hainele tip de bogdaproste cu mâneci până la pământ, cu dosul în faţă ori aruncate pe un umâr

“Bravo, eşti propusă!” – formulă de apreciere, în sensul că „eşti mai mult dezbrăcată decât goală, dar, oricum,  nu îţi şade bine cu ţoale prea multe pe tine”

“Regina regească” –  prezentatoare de ocazie, îmbrăcată pe banii emisiunii, care poate pune la punct pe oricine: concurente, juraţi, chiar şi pe Iulia Albu, cu tot cu găinuşa de companie

“Naşa bogătaşa” – concurentă îmbrăcată (dezbrăcată sau, mă rog,  propusă) ca la o nuntă manelizată la maximum, cu jerseul strâns pe corp, şunci, ciorapi tip nylon cu dungă, paiete şi paieţele, steluţe în pâr şi ruj pe obraz, gene false şi guler natural de iepure din câmp pe post de vulpe de Patagonia de munte, geantă din crocodil de Agricola, pălărie cu pene de cucuvea şi cadou cu răpirea din serai, cu dedicaţie „Of, viaţa mea” mai spre dimineaţă, la potroace

“Proces de babificare” – modul în care vestimentaţia concurentelor poate evolua de la cerceii vânduţi de Iulia Albu asortaţi la un decolteu în formă de dublu W, cu mâneca desprinsă din umăr, până la ultima „tendinţă Botezatu” în care se dă iama prin lada de zestre a bunicii din pod. Opus tendinţei de “modă modernă” lansată de Raluca Bădulescu

A fi fiartă pe stil” – A purta tot ce este în trend, dar cu amprentă proprie, să se vadă din avion. Dacă se poartă mâneci lungi, dumneata trebuie să ştergi cu manşetele pe jos (vezi şi “hăiseală”, nota aut.), dacă sunt la modă pantofii stiletto  cu toc cui, e musai să te caţeri pe picioroange, iar dacă sunt la modă ciucurii la jacheta matlasată, e cool să te îmbraci cu plapuma de zestre

Dar, probabil, diminutivele inventate în vestita emisiune aduc cel mai important aport lingvistic. Astfel, concurentele sunt fie „supy” (mutră acră, ca-n viaţa de zi cu zi) sau, mai degrabă, „răuţe” (cam blestemăcioase, adică). Asemănările cu personaje animaliere, însă, fac deliciul limbii materne. În funcţie de imaginaţia preopinentului creator de modă şi cuvintele alese, din platou, poţi fi: „pisică de catifea” (precum Maurice Munteanu, ditamai motanul încălţat, de altfel), veveriţă, vrăbiuţă, răţuşcă mică (de fapt, femeie măritată, cu copii acasă şi botox la buze), „ursa Mădă” (un fel de animal de pluş cu sex incert, fără coadă, asociat imaginativ cu soţia ursului) şi aşa mai departe.

Încheiem aici scurta culegere de termeni ultramoderni legaţi de modul românului de a se purta în societatea de consum actuală. Dacă nu vei folosi termenii de mai sus, în curând nu te va mai înţelege nimeni. Poţi să îţi iei lumea în cap. Dar, dacă vei vorbi cu ştaif, te vei îmbrăca (propune) ca la emisiunea de mai sus, cu stil, poţi sâ ajungi chiar şi preşedinte. (emisiune în actualizare)