Solidaritate cu Elena Udrea

Pentru toti cei ce simt romaneste. Alaturati-va campaniei noastre. Sa nu punem catuse adevarului. Free_Nutzy (?)

10014581_908374985873896_5286027224762643275_n

Pinguini apăraţi de NATO sau cum am trăit sfârşitul lumii la Buzău

Asteptându-l pe EL (783)

Asteptându-l pe EL (783)

După cel mai călduros Crăciun din istorie, a venit urgia. Cel mai îngheţat Revelion. Pe noi ne-a prins pe drum, nu departe de casă. Vijelie, crivăţ, frig de crăpau pietrele, cu rinichi cu tot. Nimeni pe şoseaua aşa zis naţională, care ducea la Buzău. În faţa maşinii, oprită de troiene, zăcea un cadavru de cioară, corb, stăncuţă căzută la datorie. În aşteptarea altora, probabil. Aşadar, înaintarea noastră luase sfârşit. Ne-am zis că şi înaintarea în vârstă se va stopa tot aici, la curbura Carpaţilor, în marea asta albă, îngheţată bocnă. În contrast cu ceea ce era afară, cele mai negre gânduri începuseră să cutreiere neuronii încă funcţionali. Pentru un om aflat în faţa şemineului, ar putea părea absurde asemenea relaţionări aproape involuntare. Multe analize de film documentar ne-au chinuit mintea în clipele de agonie….

Oare de ce pinguinii preferă să se ducă atât de departe când aici, la noi, au tot confortul? Cum reuşesc urşii polari să meargă pe gheaţă, atâţia kilometri, fără ciorapi în picioare, iar noi nu putem să ajungem nici la Buzău, cu 4X4, anvelope de iarnă, 12 puncte penalizare? Cine o fi scornit bazaconia că cioara nu e bună de mâncat? Probabil că nişte oameni ghiftuiţi cu caviar şi plăcinte dobrogene, vreun Master Chef, Petrică-bucătarul, altfel nu pot să îmi închipui.”

Dar asta nu e tot, cum ar spune cei de la „Tele-Shop TV”. Întrebările, cu răspuns ataşat, au început să aibă accente dramatice. „De ce are nevoie omul de atâtea degete la picioare? Ca să îi rămână măcar unul, două, probabil, în caz de degerături pe drumurile naţionale. Ce instrumente folosesc eschimoşii atunci când se duc la toaletă: joagăr, ferăstrău mecanic, ciocănel de nuci sau pickhammer? Dacă li se strică bormaşina în timp ce sapă copca? Sună la 112, SMURD sau „Tele-Shop”, să le aducă sculă portabilă?”

Şi noi am sunat peste tot, dar au zis să rezistăm, că marfa ne va fi livrată prin curier rapid, când se dezgheaţă ţara, după sărbători. Poate vor fi la ei sărbători, ne-am gândit, la noi vor fi comemorări, dacă nu apar salvatorii. Dar asta nu e tot, după cum vă spuneam. Cică ne dădeau şi două becuri cu leduri, bune pentru beci, podul casei şi debara. Dacă nu ai degete funcţionale la mâini, degeaba. Plus două perechi de şosete „Zip Socks”, originale, fără vârf. Lumânările se terminaseră. Nu ştiam, în schimb, dacă merita aşteptarea. Oricum, cel puţin cu ciorapii fără vârf, cred că au nimerit-o.

Începusem să visez, deja. Cred că intrasem în faza a III-a şi ultima. Se făcea că eram cazaţi în Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac. Pe LCD-ul din perete rulau reclame la călătorii în Caraibe iar eu beam ceai fierbinte cu paiul, sub pătură. Deodată, un ţignal ca de batoză rusească, din altă lume, ne-a readus cu picioarele pe pământ. Sau, mă rog, pe banchiză . Coşmarul luase sfârşit. De nicăieri, parcă, a apărut…EL. Utilajul salvator. Un fel de tractor şenilat sovietic, de război, EL-783, cu însemnele Armatei Române. Slavă în veci ostaşilor români, la orice ar folosi ei!

Astfel, datorită oamenilor care îşi servesc patria, dar şi pe cei de la Drumuri , am ajuns la masa de Revelion. La fix pentru a prinde ultima porţie de cordon-bleu cu carne de pasăre. Nici nu am mai întrebat ce fel de pasăre. Trăiam, eram vii. Păsările acelea nu au avut norocul nostru. Ne întrebam până când, deoarece a doua zi ar fi trebuit să plecăm iar la Buzău. Se anunţau ninsori moderate. Noroc că suntem în NATO.    (reportaj în actualizare)

Umorul studențesc și poantele care l-au săpat pe Ceaușescu

update – la cererea telespectatorilor, în reluare, astăzi, 28 decembrie 2014, ora 18, TVR1. Un document exceptional, unic. Puteţi viziona şi online,  link:

http://www.tvrplus.ro/editie-dupa-25-de-ani-291803

de Gabriela Lupu , 21 decembrie 2014

(preluare “România Liberă)

foto: România Liberă

foto: România Liberă

În cadrul programului ”După 25 de ani”, canalul TVR 1 prezintă sâmbătă, 27 decembrie, la ora 22.00, un documentar inedit dedicat unui adevărat fenomen din perioada comunistă: umorul studențesc, film intitulat ”Puterea râsului”. „Folosiți arma umorului, satirizați defectele care se manifestă în societate și la oameni! Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă!“, spunea chiar tovarășul Nicolae Ceaușescu în 1979, într-un discurs publicat în revista ”Urzica”.
Ceea ce nu bănuise liderul comunist era că ”arma umorului” avea să fie întoarsă exact împotriva lui. Cu frumoasa nebunie specifică tinereții, dând uneori dovadă de un curaj nebănuit, în cadrul Festivalurilor Artei și Creației Studențești unele grupuri de umor luau în râs realitățile de zi cu zi din România lui Ceaușescu și de multe ori chiar acesta era atacat prin ”șopârlițe”.

Umorul studențesc este o parte a rezistenței anti-comuniste, atât cât a fost ea, despre care se vorbește foarte puțin. Așa că mișcarea studențească a meritat un film documentar, realizat în spiritul ei, deci cu mult umor.
În filmul realizat de Andy Lupu și de Eugen Oprina apar figuri cunoscute publicului de azi, care atunci erau angajați în umorul studențesc, cum ar fi Ioan Gyuri Pascu, Toni Grecu și Cristian Grețcu – grupul Divertis din Iași, Dragoș Moștenescu – grupul Tact, Viorel Gaiță – grupul Geof, Bogdan Teodorescu – grupul Fics, Ion Cristoiu – membru în juriul festivalurilor de umor. Îi veți mai recunoaște pe Ghighi Bejan – grupul Arh, Ciprian Fachiru – Brigada Mecanică – și pe Ovidiu Bebe Ianu – Brigada TCM. De asemenea, apar personalități mai puțin cunoscute telespectatorilor de astăzi, dar emblematice pentru mișcarea umorului studențesc din anii ’80: Fiți Arieșan – Brigada ASE, Lucian Revnic – Brigada BUM din Cluj, Marius Constantinescu – Brigada Finanțe, Dan Stoica – Brigada ASE, Călin Husar – Brigada ASE, și Ovidiu Panea – Brigada Energeticii. Surpriza emisiunii, ca să spunem așa, o constituie apariția în documentar a celor doi șefi ai comisiilor de cultură ale UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)m, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc între anii 1981 și 1989: Cornel Dumitriu și Mircea Ursache.
Cenzura e în toate
Pentru că desigur că nici autoritățile nu dormeau. Înainte de fiecare spectacol, cenzura se înființa și ”peria” textele. (Puteți vedea alăturat cum arăta un text al grupului Geof după ce trecuse pe la cenzură.) Era un joc de-a șoarecele cu pisica. Cele două tabere se studiau reciproc și lucrau în consecință. De multe ori, studenții băgau poante mult prea dure, care erau convinși că vor pica la cenzură, pentru a se asigura că vor trece cele pe care le doreau cu adevărat. La rândul lor, cenzorii participau la spectacole și, cu textele în mână, făceau semne la poantele la care sala râdea pentru a le tăia mai apoi. Inteligența studenților însă nu putea fi subestimată. Erau în stare ca dintr-o banală poezie să facă un text incendiar doar din interpretare. Ghighi Bejan, de pildă, le-a dat o lecție cenzorilor recitând poezia pentru copii ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc. El spunea calm, imperturbabil: ”Nu e soare”, după care, fără a pronunța nici un alt cuvânt, începea să numere pe degete mai multe alte lipsuri. Lumea se putea gândi la orice: nu e soare, nu e apă caldă, nu e căldură, nu e lumină electrică, nu e mâncare, nu e libertate de exprimare etc.

Să ne reamintim în ce context a înflorit umorul studențesc, cum era viața românilor în anii ‘80. Condițiile de trai din acei ani includeau întreruperi zilnice de curent electric, gaze și căldură. Alimentele de bază erau cartelate: pâine, zahăr, ulei, unt, ouă, produse din carne. Alte mărfuri se găseau foarte greu: hârtie igienică, pastă de dinți, lame și cremă de ras. Cozile lungi erau la ordinea zilei. Buteliile și benzina erau cartelate. Duminica mașinile per¬sonale mergeau după ciclul numere cu soț – numere fără soț. Circulația se întrerupea din noiembrie până în martie. Televiziunea română avea un program de două ore zilnic. În școli, spitale, cinematografe, săli de teatru nu era căldură. Se demolau bisericile. Dreptul la călătoriile în afara țării era strict controlat iar pașapoartele se obțineau extrem de greu. Întreruperile de sarcină erau interzise. Salariul mediu era sub 50 de dolari pe lună, la cursul pieței negre. Pentru o mașină Dacia se aștepta 5 ani pe listă. Nu existau calculatoare personale, pentru o banală mașină de scris trebuia să ceri aprobarea Securității. Dreptul la liberă exprimare scrisă și vorbită era practic suspendat. Teama de securitate paralizase societatea.

foto: Romania Libera

foto: Romania Libera

Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu a terorizat România. Dar în plină Epocă de Aur, grupuri de tineri din aproape toate centrele universitare au transformat frica în hohote de râs. Umorul studențesc a fost timp de mai bine de zece ani, până în 1989, un spațiu al protestului anti-Ceaușescu. Profitând de festivalurile de artă și creație studențească, de turnee și evenimente organizate chiar de structurile partidului comunist, studenții au format grupuri de satiră, umor și brigăzi artistice. Aceste trupe au susținut mai bine de zece ani spectacole în localități mari și mici din întreaga Românie, în fața a milioane de spectatori din toate mediile sociale, din Costinești până la Timișoara.

În mod logic, se pune întrebarea cum de studenții puteau spune pe scenă glume pe care în mod normal ți-ar fi fost frică să le spui chiar și în intimitatea casei tale. Unii sunt de părere că acest fenomen funcționa ca o supapă controlată. Ceva de genul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Șefii Uniunii Studenților Comuniști le dădeau tinerilor o oarecare senzație de libertate, pe care însă o butonau, credeau cenzorii, după bunul lor plac. Pentru că realitatea este că umorul studențesc a avut și efecte mai puțin vesele, unele chiar devastatoare: studenți căzuți la examene, amenințați, eliminați, exmatriculați, chemați la Decanate și chiar la Securitate din motive legate de participarea lor în mișcarea umorului studențesc.
Și totuși umorul acestor grupuri avea impact chiar și dincolo de lumea studențească. Glumele erau făcute să circule. Ele nu ajungeau numai la cei prezenți în sală, ci și la prietenii, părinții, frații, surorile, prietenii rudelor, vecinii lor. Într-un soi de ironie a istoriei, se poate spune că această disidență prin umor a studenților a fost în mod paradoxal posibilă tocmai datorită celor care ar fi trebuit să o controleze. Când autoritățile s-au decis să interzică în cele din urmă umorul studențesc, era deja prea târziu.

Cluj, mai 1989. Are loc ultimul Festival al Artei și Creației Studențești – secțiunea Umor. Cele mai bune trupe de umor aveau să insufle speranță în căderea regimului. În acel moment, nu se arăta nici cel mai mic semn că acest lucru ar fi posibil. Și totuși… Un spectacol care a încheiat festivalul, cel al Brigăzii ASE din București, a fost mai mult decât premonitoriu. Ceva avea să se schimbe. Nimeni nu știa însă când și cum. Într-unul dintre momentele din spectacol, un examen este prezentat ca un interogatoriu dur la Securitate. Studentul este brutalizat fizic și verbal, încercuit, atacat, pus să spună și ”seminarul pe care l-a supt de la mă-sa”, să scrie ”tot ce a auzit” și de la cine. ”Dacă nu vrei să scrii, semnează tu și scriem noi.” Iar când tânărul se ridică să vorbească, ”profesorii ” îi acoperă gura cu brutalitate. În acel spectacol nu mai era nimic legat de viața de student și nici de lipsurile materiale, ci despre dictatură și totalitarism. Interesant este că juriul a oferit atunci Brigăzii ASE „Premiul Respectului pentru Spectacol și Spectatori“.
“Mi-aș dori ca după ce văd documentarul, telespectatorii să rămână cu ideea și sentimentul că acei tineri, pe jumătate curajoși – pe jumătate inconștienți, s-au distrat nemaipomenit făcând umor, și-au asumat și riscuri, dar până la urmă spiritul mișcării lor a contat în protestul anticomunist din România anilor ’80“, spune Andy Lupu, realizator ”Puterea râsului”.
La rândul lui, Eugen Oprina, cel de-al doilea creator al documentarului ne-a declarat: ”Mi s-a părut important să facem acest film pentru că foarte puțini români știau despre mișcarea studențească din perioada comunistă. Ei avut o oarecare libertate de expresie tocmai pentru că totul se întâmpla într-un mediu controlat și închis. Românii de rând, cei mai mulți dintre ei, habar nu aveau despre glumele care se vehiculau în spectacolele studențești. Așa că erau toate șansele ca această poveste frumoasă să fie îngropată definitiv. De aceea am simțit nevoia să facem acest documentar”.

Glumele, vedetele filmului
Cum spuneam, glumele sunt adevăratele staruri ale documentarului. Se face mișto de lipsuri, autorități, cenzură, Securitate, de defectele regimului și chiar de Ceaușescu însuși.
Ca să nu devoalăm chiar toate poantele din film, vom aminti câteva care nu apar în documentar. În legătură cu criza alimentară din anii ‘80, un grup umoristic zicea cam așa: “Stimați ascultători, transmitem știrea că ieri în Piața Comună au avut loc, din nou, grave confruntări pe probleme agricole. Scuzați, rectificăm. Nu este vorba de Piața Comună, ci de Piața Matache”.
Se râdea foarte mult de programul Televiziunii române, care era de doar două ore. O poantă era așa: “În deschiderea programului, vă prezentăm închiderea programului”. Sau alta: “Seara îmi place să mă uit la televizor, dar nu stau mult… că mai am și de-nvățat”. Din timpul de emisie, o bună parte era dedicată cuvântărilor lui Nicolae Ceaușescu. “Urmează spicuiri din programul TV din această seară: spic, spic, spic, spic… va fi ora spiciurilor”.

Sigur că veselia generală din umorul studențesc avea umbrele ei, cum am mai spus. Ofițerii din Securitate urmăreau atent mișcarea. De altfel, în afară de capitolul dedicat glumelor, documentarul mai prezintă capitole despre cenzură, organizatori, Securitate, studenți care au suferit și un capitol despre ultimul festival al umorului studențesc care a avut loc, după cum spuneam, la Cluj în mai 1989.
Putem încheia spunând că umorul a fost mai mult decât o formă de supraviețuire mentală. Ridiculizând regimul Ceaușescu, studenții reușeau să insufle curaj și celor din jur. Râsul a fost pentru români egal cu ideea de libertate. Până la libertatea adevărată nu a mai fost decât un pas.

“Degeaba”

Grupul GEOF al Universităţii din Bucureşti, faza finală a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, Timişoara-mai 1986. Versiune completă.  Prea degeaba speranţă.

.

.

 

Cronica după Ureche (X). “Mesagiu lu Vodă plecatu’ di acas’ la predeluţă”

Motto: “Unul pleacă, altul vine, n-am nădejde de mai bine…” – Tudor Gheorghe

Adio, bre!

Adio, bre!

Carele am săritu’ degrab’ din straili cele domneşti că enervatu’, scosu din ţâţânili, stropşitu’ preste măsură. Nici alti cămeşili fără dunguliţi (ptiu!) nu găsitu Doamna Maria să aparu în faţă la norodu feisbuşist ca omu din topor adicătelea din popor, care se ştie cum suntu. Şi am agiunsu aice, la predeluţă, carele trebe să dzicu de cei ghiauri, otomani, migratori, calici sau portocalici, din oastea’ lu Blaga să purceadă de mâne pre unde o vede cu ochii loru, drept adicătelea aşe: Macovei călare pre ei, Bocu la Napocu iară hatmanu Videanu pre la Coasta d’Azureanu, cu tăt cu tabli-ţintaru şi iahtu cuscru tasu lu Sida cu tăt. Iară despre partea muierească se ştie cât de drag e mie, cocoana Ilena vutoneasa, papucioasa Dolşe şi Gabanu, carele dzicu că mult jertfitu pentru ţară, norod şi sufleţelu’ propriu, multe poşeţi ascunsu’ prin podurili casele, viloaile, palatili, di ruşini faţă di norod, că nici nu mai ştie unde e cheili câte palatili e.

.Carele dzicu că aşe o fost la alegerili din oastea domnulu’ din cauza la cel câine ce va fi buldogu degrab’ la temniţà, cotigă, lazane. Şi să fie la ei că Io, domn al Ţării Româneşti, Moldova şi Ardealu’ (drept facă-se voia loru’ de ungurenii lu’ Razvanu cu zimbru de Kobe), amu’ în faţă la predeluţă chiar şi fără gravată, doar aşe, fără coroană pre cap, dzicu vorbă mare: “Adio la voi !” (drept pentru care, agiuns aice, Vodă plecatu de acasă la predeluţă dăde din mâni ca apucatu’ de tremuru’, parkinsonu’ incipientu’, electrocutatu’ la tri şi optdzeci di volţi, ca cei muţulachi di la maşinili domneşti, jipanili, merţanili când dăde prin gropili lu Pinalti la Cetate Neamţulu când nu merje telegondolili că cocoana boieroasa Ilena e la Roman, la răzeşii ceia carele adusu voturili la moşie, că altceva nu are).

.Drumurili, potecili, cararili se despartu aice. Adio la voi, bre!. Norodu’ meu nu e tagma jefuitorulu’ carele fuge ca otomanu cu biru’, peşcheşu, şpagu, urnile di la alegerili carele a furatu şi pietrili di la morili di pe Siret pi galbinii di la doamna Ilena di la frunza ei din Ioropa şi cu Cocoşu ei cu tăt. Cu parcărili di la Cetataea lu’ Bucuru şi staroste Oprescu felceru carele nu traje galoşu dupre el. Ca şi io, d’alminterea. Că d-aia mai dzicu odat’, pote cineva nu ie la caşili lor precum io, n-are feizbuk de sireac şe e şi aude ca cucii. Drumurili noastri toati, aşe cum dzisu spătaru Dan, astăzi nu mai e dimpreună. Jumatati din voi la Ana, jumati la Caiafa şi doamna Ilena rămâni cu mini da stă la voi. Adio, pedei, adio, pedelei. “

.Că aşe o fostu cum scrisu’ şi hronicaru după Ureche, carele de atunce rămasu cu ticu lu’ Calachi şi badea Mircea care face şi acum din mână ca muţulachili cel agăţatu’ la oglinjoara di la jipan. Că rămasu şi o vorbă de atunce la norod. Când apăre Vodă pre calu’ lu şi sepepeii în giur, dăde din mână la norod şi norodu’ la fel la vodă, şi râde norodu’ şi dzice ( în gândul lui): “Adio, bre!”.

.

(reluare)

“Degeaba” – Tudor Gheorghe

Bancul de week-end (III). “Iohannis şi cutremurul de 5,7″

A căzut ursul. Ghinion.

A căzut ursul. Ghinion.

Cică, sâmbătă seara, Iohannis dă o petrecere, cu ocazia validării în funcţie. La un moment dat, lustra începe să se mişte, paharele de şampanie cad pe jos, lumea se agită. Dintr-un colţ, un chelner sub acoperire strigă:
-Atenţiune! Este cutremur, toată lumea să intre sub masă, imediat!
Drept pentru care,  invitaţii se aruncă pe burtă, claie peste grămadă, sub masa prezidenţială, PFL bavarez, import Romania, din sufragerie
Spp-istul ( către Iohannis): Domnule preşedinte, intraţi repede sub masă şi dvs.!
Iohannis (imperturbabil, privire fixă pe tavan):  Ghinion. Nu te cred, Ori te-au trimis Băsescu şi frau Ani să mă bagi sub masă? …Un moment. Einen kleinen moment ! (debordând de calm, ridică tacticos un colţ al feţei de masă): Scuzaţi, eintschuldigung. Avem spaţiu şi în garaj, dacă doriţi (spre spp-ist). Aici nu mai este niciun loc liber. Ghinion! Asta e.
Scrâşnetele, provocate de mişcarea mobilei pe podea, se aud din ce în ce mai tare. Televizorul LCD, diagonală decentă, Telefunken, cade de pe perete, cărţile autobiografice zboară din bibliotecă.
Iohannis (impasibil) – S-a spart televizorul! Hahaha!. Trei de ha. S-a spart ghinionul. Noroc că era pe Antena 3. Mare noroc. (către spp-ist) Dar dumneata, nu te supăra, de ce zici că trebuie să intru acolo, sub masă, şi eu?
-Spp-istull: (de-abia reuşind să se ţină pe picioare, din cauza principală a mişcării seismice): Pentru că este… CU-TRE-MUR!!!
Iohannis (după o altă clipă nesfârşită de gândire, timp în care trofeul de urs cade din tavan, direct cu botul în frapiera plină de şampanie): Asta e legea aia, iniţiată  de  văr-miu, penelistu’ de Kepler Iohannis…
Îngândurat, vizibil abătut, preşedintele validat se aşează, cu greutate, pe un colţ al mesei. Deodată, ca la un semn, mişcarea telurică ia sfârşit iar invitaţii, bucuroşi că au scăpat atât de ieftin, încep să se iţească de sub masa bavareză.  Deasupra lor  tronează, neafectată,  plăcinta-lintzer cu mere ionatan, preparată de prima doamnă după o reţetă de la Deutsche Welle (în limba engleză) .Se face linişte. Toţi aşteaptă discursul preşedintelui. Într-un târziu, mai spre dimineaţă, minunea se şi produce…
Iohannis (gânditor, cu privirea pierdută, ca de urs căzut din tavan, asistând cu îngrijorare la dezastrul relativ din jur):  Aşadar, stimaţi prieteni, ne-am distrat pe cinste  iar  lintzer-ul a rămas neatins.  Vă multumesc. Danke! Asta nu este, însă, România lucrului bine făcut. Ghinion. Voi ziceţi că a fost cutremur. Eu spun doar atât: opoziţia se înşeală. Ce fel de cutremur e ăsta, stimaţi compatrioţi? Păi,  eu credeam că românii or să simtă măcar vreo două zile cum se mişcă ţara!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.