Totul despre România sau “De la iapa lui Ştefan cel Mare la Andreea Esca”

Totul despre România

Totul despre România

Dacă vrei să obţii cetăţenia română, trebuie să răspunzi la câteva întrebări simple. Desigur, numai întrebările sunt simple. Pentru completarea corectă a chestionarului propus de Ministerul Justiţiei, este necesar să fii şi puţin ghicitor în stele, paranormal ori ufolog. Altfel, după cei de la autoritatea pentru cetăţenie, în calitate de viitor român, nu ai cum să răzbeşti în viaţă. Anul acesta, o fostă refugiată din Afganistan a fost întrebată, nici mai mult şi nici mai puţin decât: „Cum se numea calul lui Ştefan cel Mare?”. Oups! Ne-aţi prins, am sfeclit-o (pe româneşte).

Dar ca să fim corecţi, am căutat şi noi pe Wikipedia, am apelat la Academia Română, am sunat un prieten (profesor de istorie) şi am aflat că domnul Moldovei a avut nenumăraţi cai în lunga sa domnie de jumătate de secol. Ba chiar, unii dintre aceşti cai personali erau  iepe (fără glumă), de-a dreptul. Concluzia? Incertă. O fi vorba despre armăsarul Catalan, o fi corect răspunsul cu murgul Voitiş, din Fefeleaga lui Agârbiceanu, habar nu avem, deşi suntem români sadea.

N-or fi găsit şi ăştia de la Cetăţenie, din Ministerul Justiţiei, alte întrebări din istoria României decât cele legate de animale celebre şi domnitorii lor din calendarul ortodox? Fiecare are măndria lui de biped sau tetrapod, ce este.. De exemplu, şi eu apar în manualul de istorie, clasa a XI-a. Nu era mai corect să fie întrebată biata afgană de ce fura Nastyb0y, pe vremea lui Ceauşescu, becurile de la buda din căminul studenţesc şi lega iarna mere în plopii din Grozăveşti? Sau ce salariu are personajul istoric de la ultima pagină, Andreea Esca?

Dar să trecem la Geografie. Cea mai fantasmagorică şi îmbârligătoare dintre întrebările de anul acesta, pentru solicitanţii cetăţeniei române, a fost una legată de frumuseţile patriei noastre. Ţineţi-vă bine. Săracii bieţii viitori compatrioţi au fost loviţi fără milă, direct în moalele capului, cu următoarea chestiune: „Ce are Dunărea?”. Şoc şi groază. Eu, ca absolvent al Facultăţii de Geofizică-Geografie aş fi răspuns sincer, pentru că eu cam dau cu oiştea în gard dacă încerc să mint, că: „Dunărea are multă apă, valuri, broaşte, peşti de apă dulce dar şi guvizi, precum şi vapoare, bărci, croaziere dar şi…Brăila”.

Răspuns greşit. Nu aş fi devenit român, dacă nu aş fi fost din naştere înregistrat astfel, neam de neamul meu, cu un astfel de răspuns în dorul lelii, batjocoritor şi înjositor la adresa superbei geografii carpato-danubiano-pontice. Mai mult, cred că toată România şi-ar fi pierdut locuitorii cu un astfel de răspuns. Asta ca să nu vorbim de rău întrebarea de-a dreptul filosofică, atotcuprinzătoare şi plină de semnificaţii.pur româneşti. Mare om, mare caracter, imensă minte sclipitoare a celui ce a ticluit această nevinovată problemă de geografie rebusisto-pseudocinegetică.

Vă simt că doriţi să aflaţi rezolvarea dilemei din capul sărăcuței femei afgane. Aşadar, nici mai mult dar nici mai puţin, stimaţi cetăţeni născuţi între graniţele vechii şi noii Românii, răspunsul corect la întrebarea :”Ce are Dunărea?’ este „Dunărea are…Delta Dunării”. Hodoronc-tronc. Şi pentru că…antinevralgic, am adăuga noi, criticii de meserie.

Vă daţi seama, dragi prieteni, cât de greu este să fii, ba mai mult, să devii român cu acte? Sfatul Ministerului Justiţiei, credem că este următorul: mai bine rămîi afgan o mie de ani, decât să nu ştii cum se numeşte iapa (calul) lu Ştefan cel Mare şi Sfânt sau, şi mai rău, ce are Dunărea…Gata, am încheiat aici comentariul denigrator. Simt că şi eu am ceva, adică nervi. Dacă vă mai spuneam şi ce a păţit refugiata afgană, vă luaţi câmpii şi lăsaţi ţara de izbelişte. Vai de capul nostru. De români.

”M-am rugat” – ultimul hit Gigi Becali

Dupa o multpreaindelungata asteptare, iata ca Gigi Becali reintra in playlist si in toate topurile de specialitate. Direct pe primul loc. Si noi care credeam ca Gigi a dat in patima scrisului. Noul single in libertate a fost lansat chiar in fata portii. La Poarta Alba. Criticii de specialitate spun ca vocea lui Gigi a ramas inconfundabila. La fel si stilul lui manastiresc. Dragi melomani, ascultati cu atentie si luati aminte la invataturile euharistice ale lui Gigi, eliberatul pe incredere. A ramas acelasi om de spirit straniu cu suflet de popa caterisit. Puteti sa cantati ca el, dar va rog sa nu faceti ca el. Locurile in puscarii au devenit foarte rare, de cand barosanii patriei le ocupa mai mult sau mai putin abuziv. Nici prin ANL nu puteti avea acces garantat la o celula confort I. Mai bine fluierati a paguba pe campiile patriei, in libertate, decat la tzuhauz. Mare vorba zice (canta) acolo Gigi, dar va rog respectuos, stimati cititori de bloguri obscure,  sa nu o luati in pustiu: “Iesi de la iarba, altfel dai de …Dumnealui”. ”M-am rugat”, ultimul single al lui Gigi, prea tarziu pentru Eurovision, poate am fi avut o sansa, dar prea devreme pentru a crede ca Gigi si-a schimbat registrul pop-rock-and-dum-chaka-laka-eu-ma-rog-dar-o-tin-langa.

.

Cum să scapi de DNA. Ghid practic

(după o idee de Mircea Diaconu)

DNA22_pora_udrea_2015Boală grea, DNA-ul ăsta. Atât de grea, încât mulţi au încercat diferite tratamente pentru a scăpa. S-au aplicat soluţii cu medicamente expirate din paradisuri fiscale, împachetări la nămol în hârtii de 100 (vezi Băile Boghiş, cazul Udrea), ceaiuri pe fonduri europene ori ierburi de leac (dosarul Hrebenciuc– fructe de pădure retrocedate abuziv, valea Tazlăului). Ba chiar, unii au apelat la vrăjitorii ritualice (să baţi de trei ori cu degetul pe nara stângă, ca să nu te bată ei, după aia, la Beciul Domnesc). Alţii şi-au tras picior în gips (tratament vechi, din ’89) ori perciuni a la Ricky Dandel şi mustaţă pe furculiţă a la Vicente Fernandez, pentru a nu mai fi recunoscuţi în veci, nici măcar de tata lor, marinarul dus cu pluta SPP pe lacul secat Floreasca. Drept pentru care, au luat cu asalt frizeriile, perciuneriile si perucăriile (saloanele de peruci) din Dubai, Saint Martin ori Giurtelecul Hododului, după caz şi conform prejudiciu nerecuperat vreodată.

Puţini sunt, însă, cei care au scăpat de această boală nimicitoare, sindromul imunodeficitar antibugetofag rapace, zis şi DNA. Printre cele mai cunoscute cazuri atinse recent de epidemie, amintim pe cel al lui Genică Boerică (ne dă cu tifla din Iordania), Elan Scwartzenberg (râde selfie către noi din Israel) ori mult preacunoscutul proprietar de terenuri puse sub sechestru de la Nana, aţi ghicit, bunicuţul ranchiunos, Traian Băsescu.

Sindromul DNA este rezultatul unor evoluţii cronice necunoscute ori foarte puţin cunoscute. În orice caz, nu există, nu s-a inventat, încă, vaccin anti DNA. Pe baza experienţei din ultima lună se pot face, totuşi, recomandări de viaţă lungă. Nici nu ştii când te poate atinge boala şi pe tine, stimate cetitorule, care te crezi mare şi tare, sănătos ca un judecător la CCR ori şef la DIICOT. De unde şi poezia: ”Te crezi mare, te crezi tare, dar numai până la probele contrare”, desigur. Specialiştii epidemiologi, în frunte cu medicul deontolog Ciuvică, de la dispensarul Antena 3, au elaborat norme minime de aplicat pentru prevenirea infectării. Iată-le:

(1). Se impune păstrarea unei igiene personale stricte, spălarea repetată a mâinilor înaintea folosirii banilor murdari, precum şi spălarea periodică de păcate prin denunţuri imaginativ-creativo-mitomanice. (2). La fel ca şi în cazul gripei aviare, se va evita comerţul cu struţi (pentru pene) sau capre (pentru Rusia) – vezi fişa medicală Toni Greblă-judecător CCR. (3). Evitarea ieşirilor în aer liber. Mai bine stai 30 de zile în Beciul Domnesc. Sub nicio formă, chiar cu riscul de a te plictisi de moarte, să nu mergi la plimbare, cu telefonul mobil la ureche, prin cimitir (nu râdeţi, este cazul ministrului de finanţe, Darius Valcov). Colcăie viruşii procurori Co-Ko pe acolo, mai ceva ca la Glina. (4). Mare atenţie la consumul de produse din carne, mezeluri, cârnaţi proaspeţi (cazurile Traian Remeş, Ioan Avram Mureşan, pe care pofta i-a băgat în carantină câţiva ani).

Acestea fiind zise, încheiem scurta noastră atenţionare epidemiologică asupra DNA, vă urăm viaţă lungă la domiciliu şi mulţumim sponsorului nostru, Beciul Domnesc-Arestul Capitalei. Hai liberare !

Elena din Clanul Tălmăcenilor

(under cover)= Elena ot Plescoi by Roman von Talmaceni

(under cover)= Elena ot Plescoi by Roman von Talmaceni -sursa nasul.tv

Cobori din nori, Tu, Zeus bând
Alunecând pe o rază
În cer nu vei mai fi, nici gând,
Doar stai şi mă veghează /
.
Căci singur, Tu, mi-ai mai rămas
În astă lume crudă
Eu strig cât pot, dar al meu glas,
Nimeni nu vrea s-audă. /
.
Flutur…din gene şi jelesc
Para-şutez, mă tăvălesc
Dansez şi cânt, mă tânguiesc,
Dar în sondaje tot nu cresc. /

.
.
Când Ponta ne va da de gol,
Cerând nervos, după alegeri:
“Brandul cu’frunza’ la control!”,
Nici Zeus nu va crede-n îngeri.
.
Şi dacă OLAF*) bate-n geam
La ceas de dimineaţă,
Traiane drag, un Naş mai am,
Şi atârn de-un fir de aţă!
.
Iar tu, Buzuka, tiza mea,
Nu mă lăsa tocmai acuma.
Doar ştii, te-am dus în Bélgia
(Ce mai contează suma?)
.
Şi pentru cei care mă vor
Înfrântă, dată jos, demisă,
Am să recit, în ciuda lor:
“O Kill Bill sunt şi sunt decisă!”
.
Adio, şmen pe structurale
Suspin, nu mai pricep şarada.
Mă uit în gol, nu-i nicio cale,
S-a închis pe veci ‚autostrada’ *)
.
Ai luat ce-ai vrut, orice proiect….
Dar n-ai sărit la cap cu mine!
Iordache, n-ai ‘lucrat’ corect,
Zău, chiar nu ţi-e deloc ruşine?!
.
Nu-s de belea, sper să mă scot,
Chiar de mă duc la ‘VRĂJITOARE’*)
Să-mi dea în bobi şi în tarot,
Voi mai scăpa de gherlă, oare?
…………
USL-iştii spun că s-a spart buba
De azi, sunt doamna Senator.
Adio, deci, turism cu duba.
De la Pleşcoi pân’la Târgşor.
.
Aleasă sunt în Neamţul meu,
Roman-tică pe mai departe.
Aici, Pinalti doar e zeu
Iar eu, aleasă pân’ la moarte…         (reluare)

=============
*)OLAF– Oficiul European de Luptă Anti Fraudă
*)autostradă – poate fi şi uliţă, drum judeţean, drum comunal, cărare virtuală pe fonduri de dezvoltare etc
*)Vrăjitoare– poate fi asimilat cu numele ei adevărat, de botez, ex: Laura, Roberta, Codruţa, Andreea, etc.

Solidaritate cu Elena Udrea

Pentru toti cei ce simt romaneste. Alaturati-va campaniei noastre. Sa nu punem catuse adevarului. Free_Nutzy (?)

10014581_908374985873896_5286027224762643275_n

Pinguini apăraţi de NATO sau cum am trăit sfârşitul lumii la Buzău

Asteptându-l pe EL (783)

Asteptându-l pe EL (783)

După cel mai călduros Crăciun din istorie, a venit urgia. Cel mai îngheţat Revelion. Pe noi ne-a prins pe drum, nu departe de casă. Vijelie, crivăţ, frig de crăpau pietrele, cu rinichi cu tot. Nimeni pe şoseaua aşa zis naţională, care ducea la Buzău. În faţa maşinii, oprită de troiene, zăcea un cadavru de cioară, corb, stăncuţă căzută la datorie. În aşteptarea altora, probabil. Aşadar, înaintarea noastră luase sfârşit. Ne-am zis că şi înaintarea în vârstă se va stopa tot aici, la curbura Carpaţilor, în marea asta albă, îngheţată bocnă. În contrast cu ceea ce era afară, cele mai negre gânduri începuseră să cutreiere neuronii încă funcţionali. Pentru un om aflat în faţa şemineului, ar putea părea absurde asemenea relaţionări aproape involuntare. Multe analize de film documentar ne-au chinuit mintea în clipele de agonie….

Oare de ce pinguinii preferă să se ducă atât de departe când aici, la noi, au tot confortul? Cum reuşesc urşii polari să meargă pe gheaţă, atâţia kilometri, fără ciorapi în picioare, iar noi nu putem să ajungem nici la Buzău, cu 4X4, anvelope de iarnă, 12 puncte penalizare? Cine o fi scornit bazaconia că cioara nu e bună de mâncat? Probabil că nişte oameni ghiftuiţi cu caviar şi plăcinte dobrogene, vreun Master Chef, Petrică-bucătarul, altfel nu pot să îmi închipui.”

Dar asta nu e tot, cum ar spune cei de la „Tele-Shop TV”. Întrebările, cu răspuns ataşat, au început să aibă accente dramatice. „De ce are nevoie omul de atâtea degete la picioare? Ca să îi rămână măcar unul, două, probabil, în caz de degerături pe drumurile naţionale. Ce instrumente folosesc eschimoşii atunci când se duc la toaletă: joagăr, ferăstrău mecanic, ciocănel de nuci sau pickhammer? Dacă li se strică bormaşina în timp ce sapă copca? Sună la 112, SMURD sau „Tele-Shop”, să le aducă sculă portabilă?”

Şi noi am sunat peste tot, dar au zis să rezistăm, că marfa ne va fi livrată prin curier rapid, când se dezgheaţă ţara, după sărbători. Poate vor fi la ei sărbători, ne-am gândit, la noi vor fi comemorări, dacă nu apar salvatorii. Dar asta nu e tot, după cum vă spuneam. Cică ne dădeau şi două becuri cu leduri, bune pentru beci, podul casei şi debara. Dacă nu ai degete funcţionale la mâini, degeaba. Plus două perechi de şosete „Zip Socks”, originale, fără vârf. Lumânările se terminaseră. Nu ştiam, în schimb, dacă merita aşteptarea. Oricum, cel puţin cu ciorapii fără vârf, cred că au nimerit-o.

Începusem să visez, deja. Cred că intrasem în faza a III-a şi ultima. Se făcea că eram cazaţi în Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac. Pe LCD-ul din perete rulau reclame la călătorii în Caraibe iar eu beam ceai fierbinte cu paiul, sub pătură. Deodată, un ţignal ca de batoză rusească, din altă lume, ne-a readus cu picioarele pe pământ. Sau, mă rog, pe banchiză . Coşmarul luase sfârşit. De nicăieri, parcă, a apărut…EL. Utilajul salvator. Un fel de tractor şenilat sovietic, de război, EL-783, cu însemnele Armatei Române. Slavă în veci ostaşilor români, la orice ar folosi ei!

Astfel, datorită oamenilor care îşi servesc patria, dar şi pe cei de la Drumuri , am ajuns la masa de Revelion. La fix pentru a prinde ultima porţie de cordon-bleu cu carne de pasăre. Nici nu am mai întrebat ce fel de pasăre. Trăiam, eram vii. Păsările acelea nu au avut norocul nostru. Ne întrebam până când, deoarece a doua zi ar fi trebuit să plecăm iar la Buzău. Se anunţau ninsori moderate. Noroc că suntem în NATO.    (reportaj în actualizare)

Umorul studențesc și poantele care l-au săpat pe Ceaușescu

update – la cererea telespectatorilor, în reluare, astăzi, 28 decembrie 2014, ora 18, TVR1. Un document exceptional, unic. Puteţi viziona şi online,  link:

http://www.tvrplus.ro/editie-dupa-25-de-ani-291803

de Gabriela Lupu , 21 decembrie 2014

(preluare “România Liberă)

foto: România Liberă

foto: România Liberă

În cadrul programului ”După 25 de ani”, canalul TVR 1 prezintă sâmbătă, 27 decembrie, la ora 22.00, un documentar inedit dedicat unui adevărat fenomen din perioada comunistă: umorul studențesc, film intitulat ”Puterea râsului”. „Folosiți arma umorului, satirizați defectele care se manifestă în societate și la oameni! Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă!“, spunea chiar tovarășul Nicolae Ceaușescu în 1979, într-un discurs publicat în revista ”Urzica”.
Ceea ce nu bănuise liderul comunist era că ”arma umorului” avea să fie întoarsă exact împotriva lui. Cu frumoasa nebunie specifică tinereții, dând uneori dovadă de un curaj nebănuit, în cadrul Festivalurilor Artei și Creației Studențești unele grupuri de umor luau în râs realitățile de zi cu zi din România lui Ceaușescu și de multe ori chiar acesta era atacat prin ”șopârlițe”.

Umorul studențesc este o parte a rezistenței anti-comuniste, atât cât a fost ea, despre care se vorbește foarte puțin. Așa că mișcarea studențească a meritat un film documentar, realizat în spiritul ei, deci cu mult umor.
În filmul realizat de Andy Lupu și de Eugen Oprina apar figuri cunoscute publicului de azi, care atunci erau angajați în umorul studențesc, cum ar fi Ioan Gyuri Pascu, Toni Grecu și Cristian Grețcu – grupul Divertis din Iași, Dragoș Moștenescu – grupul Tact, Viorel Gaiță – grupul Geof, Bogdan Teodorescu – grupul Fics, Ion Cristoiu – membru în juriul festivalurilor de umor. Îi veți mai recunoaște pe Ghighi Bejan – grupul Arh, Ciprian Fachiru – Brigada Mecanică – și pe Ovidiu Bebe Ianu – Brigada TCM. De asemenea, apar personalități mai puțin cunoscute telespectatorilor de astăzi, dar emblematice pentru mișcarea umorului studențesc din anii ’80: Fiți Arieșan – Brigada ASE, Lucian Revnic – Brigada BUM din Cluj, Marius Constantinescu – Brigada Finanțe, Dan Stoica – Brigada ASE, Călin Husar – Brigada ASE, și Ovidiu Panea – Brigada Energeticii. Surpriza emisiunii, ca să spunem așa, o constituie apariția în documentar a celor doi șefi ai comisiilor de cultură ale UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)m, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc între anii 1981 și 1989: Cornel Dumitriu și Mircea Ursache.
Cenzura e în toate
Pentru că desigur că nici autoritățile nu dormeau. Înainte de fiecare spectacol, cenzura se înființa și ”peria” textele. (Puteți vedea alăturat cum arăta un text al grupului Geof după ce trecuse pe la cenzură.) Era un joc de-a șoarecele cu pisica. Cele două tabere se studiau reciproc și lucrau în consecință. De multe ori, studenții băgau poante mult prea dure, care erau convinși că vor pica la cenzură, pentru a se asigura că vor trece cele pe care le doreau cu adevărat. La rândul lor, cenzorii participau la spectacole și, cu textele în mână, făceau semne la poantele la care sala râdea pentru a le tăia mai apoi. Inteligența studenților însă nu putea fi subestimată. Erau în stare ca dintr-o banală poezie să facă un text incendiar doar din interpretare. Ghighi Bejan, de pildă, le-a dat o lecție cenzorilor recitând poezia pentru copii ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc. El spunea calm, imperturbabil: ”Nu e soare”, după care, fără a pronunța nici un alt cuvânt, începea să numere pe degete mai multe alte lipsuri. Lumea se putea gândi la orice: nu e soare, nu e apă caldă, nu e căldură, nu e lumină electrică, nu e mâncare, nu e libertate de exprimare etc.

Să ne reamintim în ce context a înflorit umorul studențesc, cum era viața românilor în anii ‘80. Condițiile de trai din acei ani includeau întreruperi zilnice de curent electric, gaze și căldură. Alimentele de bază erau cartelate: pâine, zahăr, ulei, unt, ouă, produse din carne. Alte mărfuri se găseau foarte greu: hârtie igienică, pastă de dinți, lame și cremă de ras. Cozile lungi erau la ordinea zilei. Buteliile și benzina erau cartelate. Duminica mașinile per¬sonale mergeau după ciclul numere cu soț – numere fără soț. Circulația se întrerupea din noiembrie până în martie. Televiziunea română avea un program de două ore zilnic. În școli, spitale, cinematografe, săli de teatru nu era căldură. Se demolau bisericile. Dreptul la călătoriile în afara țării era strict controlat iar pașapoartele se obțineau extrem de greu. Întreruperile de sarcină erau interzise. Salariul mediu era sub 50 de dolari pe lună, la cursul pieței negre. Pentru o mașină Dacia se aștepta 5 ani pe listă. Nu existau calculatoare personale, pentru o banală mașină de scris trebuia să ceri aprobarea Securității. Dreptul la liberă exprimare scrisă și vorbită era practic suspendat. Teama de securitate paralizase societatea.

foto: Romania Libera

foto: Romania Libera

Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu a terorizat România. Dar în plină Epocă de Aur, grupuri de tineri din aproape toate centrele universitare au transformat frica în hohote de râs. Umorul studențesc a fost timp de mai bine de zece ani, până în 1989, un spațiu al protestului anti-Ceaușescu. Profitând de festivalurile de artă și creație studențească, de turnee și evenimente organizate chiar de structurile partidului comunist, studenții au format grupuri de satiră, umor și brigăzi artistice. Aceste trupe au susținut mai bine de zece ani spectacole în localități mari și mici din întreaga Românie, în fața a milioane de spectatori din toate mediile sociale, din Costinești până la Timișoara.

În mod logic, se pune întrebarea cum de studenții puteau spune pe scenă glume pe care în mod normal ți-ar fi fost frică să le spui chiar și în intimitatea casei tale. Unii sunt de părere că acest fenomen funcționa ca o supapă controlată. Ceva de genul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Șefii Uniunii Studenților Comuniști le dădeau tinerilor o oarecare senzație de libertate, pe care însă o butonau, credeau cenzorii, după bunul lor plac. Pentru că realitatea este că umorul studențesc a avut și efecte mai puțin vesele, unele chiar devastatoare: studenți căzuți la examene, amenințați, eliminați, exmatriculați, chemați la Decanate și chiar la Securitate din motive legate de participarea lor în mișcarea umorului studențesc.
Și totuși umorul acestor grupuri avea impact chiar și dincolo de lumea studențească. Glumele erau făcute să circule. Ele nu ajungeau numai la cei prezenți în sală, ci și la prietenii, părinții, frații, surorile, prietenii rudelor, vecinii lor. Într-un soi de ironie a istoriei, se poate spune că această disidență prin umor a studenților a fost în mod paradoxal posibilă tocmai datorită celor care ar fi trebuit să o controleze. Când autoritățile s-au decis să interzică în cele din urmă umorul studențesc, era deja prea târziu.

Cluj, mai 1989. Are loc ultimul Festival al Artei și Creației Studențești – secțiunea Umor. Cele mai bune trupe de umor aveau să insufle speranță în căderea regimului. În acel moment, nu se arăta nici cel mai mic semn că acest lucru ar fi posibil. Și totuși… Un spectacol care a încheiat festivalul, cel al Brigăzii ASE din București, a fost mai mult decât premonitoriu. Ceva avea să se schimbe. Nimeni nu știa însă când și cum. Într-unul dintre momentele din spectacol, un examen este prezentat ca un interogatoriu dur la Securitate. Studentul este brutalizat fizic și verbal, încercuit, atacat, pus să spună și ”seminarul pe care l-a supt de la mă-sa”, să scrie ”tot ce a auzit” și de la cine. ”Dacă nu vrei să scrii, semnează tu și scriem noi.” Iar când tânărul se ridică să vorbească, ”profesorii ” îi acoperă gura cu brutalitate. În acel spectacol nu mai era nimic legat de viața de student și nici de lipsurile materiale, ci despre dictatură și totalitarism. Interesant este că juriul a oferit atunci Brigăzii ASE „Premiul Respectului pentru Spectacol și Spectatori“.
“Mi-aș dori ca după ce văd documentarul, telespectatorii să rămână cu ideea și sentimentul că acei tineri, pe jumătate curajoși – pe jumătate inconștienți, s-au distrat nemaipomenit făcând umor, și-au asumat și riscuri, dar până la urmă spiritul mișcării lor a contat în protestul anticomunist din România anilor ’80“, spune Andy Lupu, realizator ”Puterea râsului”.
La rândul lui, Eugen Oprina, cel de-al doilea creator al documentarului ne-a declarat: ”Mi s-a părut important să facem acest film pentru că foarte puțini români știau despre mișcarea studențească din perioada comunistă. Ei avut o oarecare libertate de expresie tocmai pentru că totul se întâmpla într-un mediu controlat și închis. Românii de rând, cei mai mulți dintre ei, habar nu aveau despre glumele care se vehiculau în spectacolele studențești. Așa că erau toate șansele ca această poveste frumoasă să fie îngropată definitiv. De aceea am simțit nevoia să facem acest documentar”.

Glumele, vedetele filmului
Cum spuneam, glumele sunt adevăratele staruri ale documentarului. Se face mișto de lipsuri, autorități, cenzură, Securitate, de defectele regimului și chiar de Ceaușescu însuși.
Ca să nu devoalăm chiar toate poantele din film, vom aminti câteva care nu apar în documentar. În legătură cu criza alimentară din anii ‘80, un grup umoristic zicea cam așa: “Stimați ascultători, transmitem știrea că ieri în Piața Comună au avut loc, din nou, grave confruntări pe probleme agricole. Scuzați, rectificăm. Nu este vorba de Piața Comună, ci de Piața Matache”.
Se râdea foarte mult de programul Televiziunii române, care era de doar două ore. O poantă era așa: “În deschiderea programului, vă prezentăm închiderea programului”. Sau alta: “Seara îmi place să mă uit la televizor, dar nu stau mult… că mai am și de-nvățat”. Din timpul de emisie, o bună parte era dedicată cuvântărilor lui Nicolae Ceaușescu. “Urmează spicuiri din programul TV din această seară: spic, spic, spic, spic… va fi ora spiciurilor”.

Sigur că veselia generală din umorul studențesc avea umbrele ei, cum am mai spus. Ofițerii din Securitate urmăreau atent mișcarea. De altfel, în afară de capitolul dedicat glumelor, documentarul mai prezintă capitole despre cenzură, organizatori, Securitate, studenți care au suferit și un capitol despre ultimul festival al umorului studențesc care a avut loc, după cum spuneam, la Cluj în mai 1989.
Putem încheia spunând că umorul a fost mai mult decât o formă de supraviețuire mentală. Ridiculizând regimul Ceaușescu, studenții reușeau să insufle curaj și celor din jur. Râsul a fost pentru români egal cu ideea de libertate. Până la libertatea adevărată nu a mai fost decât un pas.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.