Maidanezul

(reluare)

Maidanez albit de griji

Toate popoarele lumii încearcă să se identifice cu simboluri reprezentative pentru arealul geografic propriu. Vulturul nord-american, puma argentiniană, cocoşul galic,  leul camerunez  sunt doar câteva exemple. În cazul nostru, aţi fi înclinaţi, probabil, să credeţi că ursul brun, pelicanul veşnic înfometat sau capra neagră ne-ar putea reprezenta perfect, alături de frunza cu peţiol, ruptă din Grădina Carpaţilor. Ei bine, sunteţi într-o gravă eroare, stimaţi compatrioţi. Priviţi cu atenţie în jurul domniilor voastre. Păi, nu-i aşa, cine ne-ar putea înfăţişa mai bine trăirile, caracterul, obişnuinţele strămoşeşti decât clasicul nostru maidanez de tip urban?

Românul a evoluat în permanenţă. De-a lungul secolelor, am trecut uşor de la luptele pentru apărarea gliei la lupta pentru ciolan a zilelor noastre. Acelaşi lucru a păţit şi maidanezul.  După ce a fost gonit din curţile bunicilor de către constructorii ceauşişti de blocuri, a fost pus să caute, în umilinţă, resturi de copane democratice prin tomberoanele eco ale economiei de piaţă. Blazonul nostru de tip canin se mulţumeşte cu puţin, bătaia şi chinurile existenţiale au devenit pentru el un fel de avatar perpetuu şi garantat pe vecie. Cu toate acestea, el nu şi-a luat lumea în cap, ba a rămas lângă cel care a mai şi scornit versuri de şagă pe seama lui: “Din bucata mea de pâine, nu am dat la niciun câine”.

Nimeni  în  lumea asta  nu  a  suportat  criza  mondială  mai bine  decât  rom… omniprezentul nostru maidanez cu urechile blegi, de la colţul străzii. Şi dacă noi, românii, în dorinţa noastră de socializare extremă, ne îmbulzim pe la promoţii de tigăi ori apă sfinţită, maidanezii se unesc în aceeaşi dorinţă de întovărăşire în vestitele haite de cartier. Dar asta nu o fac din răutate. Ci pentru a beneficia şi ei, ca şi noi, de promoţiile din preparate ale resturilor porcine, pe la sărbători, ori de câte un ibric de cafea proiectat la nervi, pe fereastră,, într-o zi geroasă de iarnă.

Talentele lor sunt şi talentele noastre,  X factorul lor şi Vocea României lor sunt mândria poporului nostru, unic în lume. Cine latră  mai tare la lună decât un maidanez mioritic rănit din dragoste? Poate, doar, un senator buldog al puterii la opoziţia jigărită, ori vreun pitbull din România Mare la canişii din coteţele ‘ţinutului secuiesc’.

Socializare prin ANL

El, maidanezul, simbolul nostru atât diurn cât şi nocturn, a fost oropsit periodic, ameninţat, claustrat, trimis în lagăre la marginea oraşelor şi adus înapoi, i-a fost găurită urechea şi i s-a introdus cardul de sănătate obligatoriu, plus un număr unic. A fost vaccinat de gripă aviară, fără voia lui, chiar dacă el suferea de jigodism. Ba, mai mult, el este acum vânat, cu acordul autoritătilor locale, mai ceva ca tigrii siberieni ori rudele noastre din pustiu, şacalii tranziţiei sau câinii ‘bingo’. Desigur, maidanezii au şi ei nomenclatura lor, cei care trăiesc în luxul dăruit de către miliardarii de carton, se hrănesc cu pietricele comestibile şi latră, râd sau vorbesc la comandă.

Elita lor nu este cu nimic mai prejos decât elita noastră, a celor veşnic ciufuliţi şi batjocoriţi de stăpânii noştri cu faţă umană. Maidanezul e fratele nostru, e imaginea, logo-ul  şi întruchiparea noastră. Iată de ce micul erou dătător din coadă merită să apară ca o efigie nu numai pe drapelele de la Dinamo. Viaţa lui e viaţa mea, sufletul lui e suftetul tău, române!  Deh, viaţă de câine, veţi spune, stimaţi compatrioţi şi  oameni de bine.. .Ba bine că nu. E viaţă de român pur sânge, domnilor şi doamnelor,  de maidanez.ro. Cum ar zice un prieten de-al meu din spatele ghenei, cică : “Ham-ham!”, adică:  ” Pe curând sau rămas bun!“

“Despre comunicare”. Perle la Bacalaureat 2013

Îmi cer scuze, dar nu m-am putut abţine. Am sărit gardul în grădina altuia. Aşa ceva…Sunt nevoit să vă atrag atenţia că “perlele” sunt absolut autentice. Acestea au fost comentariile absolvenţilor de 12 clase la subiectul “Despre Comunicare” sursa documentare: dcnews.ro Covrig Roxana.

* Comunicarea este sufletul scandalului. Băsescu îi dă numa comunicate în gură lu Ponta

“O noapte furtunoasă” este amintirea poetului despre o vijelie care a rupt pomi şi a căzut pe maşini şi era oameni supăraţi, inundaţi cu posibile viituri. Ce mai, un front atmosferic a făcut deranj mare că a fost mai multă apă decât putea metru pătrat să înghită

* Ion Sclavici a scris Budulea Taichi şi nu vreau să intru în detalii, că nu ştiu subiectul. Miaţi făcut o surpriză cu subiectu ăsta

“Comunicarea în echipă nu e când cel mai tare antrenor Reghecumf dă ordin ceva şi pe stadion fuge ăia amboulea. Vorba ceia: Dacă comunicare nu e ce dracu e?

* Scrisoarea pierdută era a lui Joiana, combinată cu un politician ciumete ce avea poliţia la buton. El a trimis mascaţii să-i rupă cu cafteala pe ăia de-au răpit scrisoarea şi onoarea din Joiana. Scrisoarea s-a găsit dar onoarea a rămas nerecuperată.

*Când nu e comunicarea Oana şi Pepe divorţează.

* Ieu cred că Harapalb îi o comedie că cine mai crede că ursu din pădure are salăţi când să ştie că urşii coboară să mănânce la tomberoane şi să se joace cu turiştii.

* Unii scriitori au genul masculim, alţii genul feminim. Dar numai unii au genul epic…

* Dimensiunea temporală e atunci când nu simţi cum zboară timpul. Lu Gigi Becali timpul îi zboară încet căi la bulău, mie îmi zboară rapid că uite că sa şi dus vara asta şi încep ploile…

* Toţi proştii din România sunt cetăţeni turmentaţi, dar nu toţi cetăţenii turmentaţi sunt proşti.

Transplantul de cap la români

Avatar cu cap de Melisa din Bărbuleşti

Cea mai mare cucerire a chirurgiei moderne a ajuns, în sfârşit, şi la noi. Chiar dacă mulţi străini nu o recunosc, sunt sigur că şi-ar dori cap de român pe umeri. Cu urechi, cu tot, desigur. Păi, stimaţi cititori de bloguri obscure, cine nu ar vrea să îşi ataşeze, la un corp de umil trecător prin viaţă, un cap de… Tonitza?. Ori de  Brâncuşi. Sau, de ce nu, de Vuia, Dracula, respectiv, Inna, Alexandra Stan nebătută ori Andreea Esca nefardată?.  S-ar putea forma, chiar, un fel de castă, un Bilderberg, o Uniune Planetară a celor cu cap de român. Vă daţi seama ce s-ar putea  întâmpla? Omenirea ar  trece, după lupte seculare, într-o nouă epocă. Cea a  românizării forţate.

O specie necunoscută de om, cu adaptabilitate sporită şi rezistenţă la stress, în regim de foame, s-ar impune fără probleme. Planeta Pământ se va repopula, în timpul cel mai scurt, din peninsula Kamceatka la Polul Sud, din Yosemite Valley până în Trafalgar Square (mai ales), cu noile creaturi mixate prin medicina actuală. Homo Sapiens Romanocefalus  se va încorona drept noul stăpân al lumii. Fericit va fi, în consecinţă,  acel american obscur din Bronx  care ar primi un cap din genul lui Becali. Într-un an de zile ar deveni, din homeless renegat, multimiliardar omnipotent. Ar institui imediat  taxă pe podul din Brooklyn, ar vinde pe bucăţi, numai către miniştrii apărării, Central Park-ul şi ar înfiinţa, chiar lângă Statuia Libertăţii, un cartier de lux, dar fără canalizare, „Pipera 2 from USA”.

Cine nu şi-ar dori, chiar şi Obama să fii, un cap de Adi Minune, să le cânţi yankey-lor manele rithm and blues, rock and Vijelie, cu a lui nemuritoare: „Of, viaţa mea!”, respectiv „Oh, my life”., american style?  Evident, o groază de  astfel de combinaţii, mai mult sau mai puţin horror,  s-ar putea constitui  datorită noilor cuceriri ale ştiinţei. Astfel, o Monica Tatoiu cu corp de Nadia Comăneci ar fi realizabilă, numai să vrea şi ea, normal. Există, însă, ca în orice transplant ordinar de organe, şi incompatibilităţi de acceptare, pe baza analizelor ADN, EKG sau CIA făcute de către specialişti. Cine şi-ar putea închipui  o Madonna cu bust de Mama Natură, ori  o Jesicca Alba cu nas de Tonciu? Nci măcar un Ponta cu chip de Băsescu nu ar fi acceptat, în ciuda coabitării liber consimţite. Totul până la un punct.

Sociologii  atrag atenţia că joaca de-a capul de român, fără studii complexe de impact asupra omenirii, ar putea fi devastatoare. Se ştie că transplantul de cap este acum o realitate, dar nu şi transplantul de corp, de trup fără partea superioară,  capul. Cu gât, cu tot. Adică, să nu cădem în extrema cealaltă, stimaţi compatrioţi.  Majoritatea românilor de la bloc şi-ar dori trupuri de congolezi, mai mult în sezonul estival  şi, mai ales, de eschimoşi, iarna, când se scumpeşte gazul. În felul acesta, purtarea capului de român ar deveni un fetiş, o modă trecătoare, precum cea punk, hippy sau power-flower.

Nici invers, adică viceversa, căpăţâni de chinezi pe umeri de români, nu ar fi de dorit. Păi, în zece zile s-ar termina toate autostrăzile, am pune un turnuleţ Eiffel pe Moldoveanu şi am copia Monte Carlo în Mamaia lui Mazăre.  Plus Las Vegas la Năvodari. Nu ne-ar mai rămâne nimic de făcut, iar poporul ar putea degenera prin trândăvie. Şi aşa, ultimul recensământ zice că nici nu se mai ştie câte capete de români netto mai sunt prin lume. Vă daţi seama cât de căutaţi am ajuns să fim? Aşadar, fiţi mândri de voi, dragi prieteni, fiţi mândri de capul vostru, nu lăsaţi la preţ şi, mai ales, să nu trăiţi, vorba aceea „cu capul în nori”. Acolo, sus, nu face doi bani. Aici, vă puteţi îmbogăţi subit.. La bună vedere, pe curând!. Eu nu îl dau, deocamdată. Aştept oferte serioase.

Ce-o să mă fac când nu voi mai fi mare

“Să ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”

‘“Nu am nimic cu pensionarii. Dimpotrivă.”. Un fost căpitan de vapor şi preşedinte ca mine, mai ales, nu poate gândi altfel: “Dacă eu aş fi fost la cârma Titanicului, acesta nu s-ar fi scufundat”. Filozofia mea de viaţă vă este suficient de clară.  Decât cu un Titanic în minus, mai bine cu un preşedinte în plus., nu-i aşa?.   Dacă şef de NATO ori ONU nu iese, mai bine mă fac şef de fermă pe 200 ha. Cu câţiva peri, pruni, cireşi şi coacăze în fund, acolo. (” Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”). 

Apropo. Doar fata cea mică a înţeles că natalitatea e în scădere. Fata mare e notar, dar nu a înţeles  încă! .  „O fi zis copilu’ ceva, o fi făcut ceva, nu ştiu, o să vedem”. Aşadar, câte cireşe pot să mănânce nepoţii mei?.  Şi  “cum Dumnezeu femeia rromă poate ţine cinci-şase copii, iar românca nu poate?“.  Oricum, nu o să fim toţi acasă, deodată, pe lângă fermă. SIDA şi cu cuscru’ stau mai mult pe la Monaco, aia mică la Bruxelles, eu pe mare. Iar Elena vrea la fermă dar nu are cu cine, momentan. Părerea mea e cunoscută, :”Este mult mai bine, zic eu, să îţi faci lectura pe vapor decât să faci sex cu fundul”. (“Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”).  Încă o dată, desigur.  

La fermă, ca la fermă, dar să ne comportăm ca oamenii „Nu ştiu, Maria, dar ce  tupeu avea (bip!) asta….”.  Şi dacă o fi şi-o fi, chiar să ajung la ţară, să mă ţin de cuvânt, o să fac totul bio cu apă din fântână. Cireşe cât pumnul, piersici cât mingea, vin cât cuprinde. Şi iarna, dar şi vara. Chiar dacă, normal, la noi „iarna nu-i ca vara”.  Fântâna o sap eu, nimeni nu mă poate întrece.. Îl chem pe Lăzăroiu şi o sap până dau de apă. După care, „vor răspunde şi autorităţile, dar cred că şi Dumnezeu puţin, că ne-a dat atâta apă”.

Nu o să-mi fie ruşine să vând la piaţă. Am tot vândut la viaţa mea. Eu „din public am plecat, în public mă întorc”.  În plus, toată lumea mă ştie: „Eu nu sunt nici intelectual, nici altceva”. Nu o să fur la cântar, ba o să dau câteva cireşe în plus şi un „Să trăiţi bine!” la toţi vecinii. Chiar şi lui Blaga.  Mi se pare normal, „ un preşedinte trebuie să aibe principii şi să încerce să le respecte atât timp cât îi permite majoritatea parlamentară”. În rest, ura şi la gară. Dacă nu s-o privatiza şi asta, evident. Aşa am zis atunci, aşa voi crede tot timpul.

Sper să nu apară toate căpuşele la mine, în timpul strângerii recoltei. Nu vor să mă ajute la secetă, nu vreau să îi prind  la struguri.“Nu aş vrea să îi văd pe cei care astăzi au considerat că nu trebuie să vină la o discuţie, împiedicându-mă până la urmă să îmi realizez o atribuţiune constituţională, aceea de a media soluţii politice pentru probleme majore. Nu aş vrea să îi văd cu unghiuţele zgâriind în poarta Cotroceniului când se vor face guverne. Ar fi bine să stea unde au stat şi astăzi”. Aşa vreau să fac eu la ferma mea, la pensie, la anul. Până atunci, s-ar putea să mă cheme la NATO sau ONU. La DNA, să se ducă ei.  Apropo. Voi să vă duceţi la referendum, chiar dacă iarna nu-i ca vara.’

“Zalele” – hitul verii în Italia

Senzaţional nu-i destul. Italia este cuprinsă de furia manelei în stil clasic, românesc. “Zalelei” face furori în peninsulă. Pur şi simplu, până la toamnă,  nu te poţi trezi, nu te poţi plimba, nu vei fi în stare să adormi, decât pe ritmuri de ….ra-tu-tu-pa  ‘zalele’ italiene. Ce canţonete, ce San-Remo, ce Albano şi Giani Morandi, ascolta e canta tutti popolo solo questa canzone,  “zalele”  ! Nici nu mai contează, stimaţi prieteni şi dragi cititori de bloguri obscure,  cine şi de ce cântă. Important este că maneaua a cucerit, definitiv, Italia şi italienii. Aşa le trebuie dacă nu au avut ce face pe aici, pe la noi, acum 2000 de ani. Şi eu care credeam că melodia cu imnul “Mamaia” o să vă dea gata.  Poftim “zalele”,  luati de aici…

.

Traian cu ceva în braţe

(reluare)

Traian cu ceva în braţe (gândul.ro)

În special, mă adresez celor care nu au apucat s-o vadă, deşi specialiştii spun că nu e nicio pierdere. Este vorba despre statuia lui Traian, împăratul. A nu se confunda cu Traian, preşedintele, cel care nu şi-a desăvârşit încă opera. Astfel, titularul Columnei din Roma şi-a tras şi monument de artă contemporană pe scările Muzeului de Istorie. Şi, ca să nu se plictisească, şi-a luat lângă el şi un câine, un lup, un dingo cu corp de şarpe, guşter sau balaur. Cei care au vizitat primii statuia, de pe trotuarul de vis-à-vis, au comentat, citez, pentru Agerpres; “Mamăă…Uite aşa o coadă avea!” (extras din interviul turiştilor basci care au avut onoarea să ii tragă basca lui Traian, pe ceafă, drept pentru care nu le-a ajutat arbitrul german şi-au plecat acasă aşa cum au venit. Beţi.)

Foarte mulţi cârtitori, afoni celebri în materie de opere de artă,  s-au legat de faptul că Traian este, cică: “puţin cam dezbrăcat, în sensul că nu are nimic pe dumnealui”.. Exemplu cras de ignoranţă artistică. De parcă David al lui Michelangelo ar avea paltonul pe el. Nimeni nu a observat, însă, originala coifură a  emperatorului. Marean Frizeru’ este singurul meseriaş stylist care a semnalat tendinţele haute-couture din aspectul statuii în bronz cu animal în brate, imitaţie canină, de pe scările muzeului. Cât despre ignoranţii de englezi, ăştia s-au cocoşat de râs, făcând băşcălie de statuia care semnifică geneza noastră, în ziarul lor, “The Telegraph”. Ba chiar, lupul cu eşarfă  trendy în jurul gâtului, pe post de zgardă cu microcip,  a fost şi subiect de pariuri. Se spune că ar fi vorba despre cravata violet  a lui Dan Diaconescu, donată CNA în schimbul redeschiderii televizunii. Alţii zic că ar fi, de fapt, un batic portocaliu, pierdut de Udrea când s-a aplecat peste balustradă, în telescaunul lui Pinalti.

Unii ajung chiar mai departe, afirmând că animalul preistoric stilizat purtat pe braţe ar fi, nici mai mult şi nici mai puţin, decât maidanezul lui Oprescu din Giuleşti-Sârbi, câinele lui Pavlov, ba chiar Pitbull Atodiresei din Lokal Kombat ori căţeluşa Oanei Zăvoranu. În acest sens, directorul Muzeului Naţional de Istorie, dl. Ernest Târnoveanu, nu este de acord că Traian ar fi adus primul maidanez original în România. Se crede că noi aveam câini de pripas pe aici încă de pe vremea lui Burebista, care a tăiat viile dacilor trecând pe covrigi.

Nici nu a fost inaugurată bine, stimati iubitori de arte plastice, că unii cetăţeni mai pudici vor ca statuia lui Traian, cu ce-o avea în braţe, să fie mutată într-un loc ferit. Exclus pe lângă şcoli generale, loc de joacă pentru copii sub 18 ani, Baia Comunală ori Liga lui Mitică sau în faţa reprezentanţei FMI-UE la Bucureşti. Ca să nu vă mai spun că nici în holul revistelor Playboy, Viaţa la ţară sau Taifas cu Bahmuţeanca nu ar fi scutită de glume. Probabil că va sfârşi undeva, la intrarea în Circul Globus, stadionul Dinamo ori adăpostul de animale fără stăpân din Străuleşti. Orice este posibil. Până atunci, ar trebui, însă, făcute câteva retuşuri: coada din spate a căţeluşei este în stare de imponderabilitate şi ar trebui orientată în sensul atracţiei gravitaţionale, ca să nu fie confundată cu Laika iar Traian cu Gagarin. Pentru a nu se crea şi alte confuzii regretabile, până şi numele operei de artă ar putea fi modificat. S-ar încerca găsirea de alte titluri ale statuii, mai apropiate de inima poporului, de exemplu: “Cetăţean român în timpul recensământului. Animalelor.” . Sau  “Contribuabil din Ciorogârla după achitarea impozitului pe venitul global”…

 Aceasta a fost cronica artistică de astăzi, dragi cititori iubitori de bloguri obscure şi statui pedestre. Cât despre părerea autorului, daţi-mi voie să propun o denumire nouă statuii în cauză, cea cu geneza , Traian şi lupul:  “Şi ei sunt ai noştri”.

Cine moare?- Pablo Neruda

Cine moare?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi.

Psihologia broaştei în vremea moţiunii

(reluare)

Broască picată la moţiune

De unde au învăţat broaştele de baltă să se comporte precum oamenii, rămâne un mister. Noi nu vom face altceva decât să consemnăm această uimitoare descoperire aproape ştiinţifică şi sigur cu implicaţii mai largi, inclusiv în viaţa politică a ţării. În orice caz, acei puţini deontologi care s-au îndreptat către studiul psihologiei broaştei româneşti, au avut revelaţii politicianiste cu gust de pui de baltă…

O mână de iniţiaţi, si sinceri din naştere pescari, ştiu că broaştele socializează la fel ca noi, atunci când ne adunăm la “mat”-ul din sat,  Dacă o broască începe să cânte de suflet şi dor, crezându-se pe la “Românii au talent”, toate celelalte surate încep să orăcăie în cor, pe voci egale, ca la un semnal. Şi la noi e la fel. Ia încercaţi să cântaţi în cârciumă: “Am un leu şi vreau să-l beu”, o să vedeţi ce înseamnă socializarea la români. Cu toate acestea, noi nu o să ajungem cu socializarea nici măcar la piciorul broaştei. Nu vom ieşi în stradă să strigăm în cor, ca din gură de şarpe,  decât atunci când ne va ajunge cuţitul la os şi vom auzi tigaia sfârâind alături.

Să vă spun ce am observat astăzi, în timp ce se vota noul Guvern iar eu stăteam pe baltă, cu undiţa în mână si urechea la FM. Deodată, în faţa mea, la câţiva centimetri, profitând de faptul că eram atent la soarta votului secret cu bile şi martori, s-au adunat ca la clacă, uitându-se ca proastele la mine, un cârd politic de broaşte filoparlamentare. Păreau a fi atât de curioase , de parcă nu mai văzuseră om bun, respectiv pescar sau ce-o fi el. Aveam să aflu că este un comportament tipic de batracian mioritic pur-sânge şi rece. Oricum, nu aş fi vrut să le spun că a trecut Guvernul. M-am ruşinat de  inocenţa cu care mă priveau drept în ochi şi le-am altoit în creştet cu băţul. Ele au făcut o reverenţă şi au revenit şi mai voioase. Minte de broască, ce să mai zic.

Altădată, la moţiunea de cenzură, eram de partea cealaltă. A lacului. Deşi ştiam că la pescuit nu  e bine să ai partipriuri politice, În loc să pun un moţ la plută  roşu social-democrat, ori portocaliu de PDL (când era leu şi nu mâţă blândă), ba chiar violet (de partid din garsoniera lui Dănuţ), am comis-o grav.  Am folosit drept indicator un moţ verde praz, de PDL prefăcut,  căzut din corcoduş la moţiune.  Atât mi-a trebuit. Toate broaştele din baltă au venit pe rând, ca într-o procesiune, şi s-au suit pe pluta mea verde, crezând că e ceva de joacă, bun de mâncat sau….cine ştie. Aşa am mai învăţat ceva. Poţi să îţi iei adio de la peşte dacă ai plută cu moţ verde-praz, (pedelist de tip nou).

Asta e. Omul învaţă din greseli toată viata. Şi noi, dar şi ele. Drept pentru care, nu ne foloseşte la nimic.  Oac-oac. Adică, să fiţi sănătoşi.

Dansul iubirilor apuse

Un moment senzaţional de dans contemporan.  Ea, o fostă campioană mondială la gimnastică acrobatică. El, un renumit acrobat de  circ. Un cuplu care de abia s-a lansat în această nouă lume, a artei dansului. O clipă  de un rar fior artistic.

.

Cronica după Ureche (X). “Mesagiu lu Vodă plecatu’ di acas’ la predeluţă”

Adio, bre!

“Carele am săritu’ degrab’ din straili cele domneşti că enervatu’, scosu din ţâţânili, stropşitu’ preste măsură. Nici alti cămeşili fără dunguliţi (ptiu!) nu găsitu Doamna Maria să  aparu în faţă  la norodu feisbuşist ca omu din topor adicătelea din popor, care se ştie cum suntu. Şi am agiunsu aice, la predeluţă, carele trebe să dzicu de cei ghiauri, otomani, migratori, calici sau  portocalici,  din oastea’ lu Blaga să purceadă de mâne pre unde o vede  cu ochii loru, drept adicătelea aşe:  Macovei călare pre ei, Bocu la Napocu iară  hatmanu Videanu pre la Coasta d’Azureanu, cu tăt cu tabli-ţintaru şi iahtu cuscru tasu lu Sida cu tăt. Iară despre partea muierească se ştie cât de drag e mie,  cocoana Ilena vutoneasa, papucioasa Dolşe şi Gabanu, carele dzicu că mult jertfitu pentru ţară, norod şi sufleţelu’ propriu, multe poşeţi ascunsu’ prin podurili casele, viloaile, palatili,  di ruşini faţă di norod, că nici nu mai ştie unde e cheili câte palatili e.

Carele dzicu  că aşe o fost  la alegerili din oastea domnulu’ din cauza la cel câine ce va fi  buldogu degrab’ la temniţà, cotigă, lazane. Şi să fie la ei că Io, domn al Ţării Româneşti, Moldova şi Ardealu’ (drept facă-se voia loru’ de ungurenii lu’ Razvanu cu zimbru de Kobe), amu’ în faţă la predeluţă chiar şi fără gravată, doar aşe, fără coroană pre cap, dzicu vorbă mare: “Adio la voi !” (drept pentru care, agiuns aice, Vodă plecatu de acasă la predeluţă dăde din mâni ca apucatu’ de tremuru’, parkinsonu’ incipientu’, electrocutatu’ la tri şi optdzeci di volţi, ca cei muţulachi di la maşinili domneşti, jipanili,  merţanili când dăde prin gropili lu Pinalti la Cetate Neamţulu când nu merje telegondolili că cocoana boieroasa Ilena e la Roman, la răzeşii ceia carele adusu voturili  la moşie, că altceva nu are).

Drumurili, potecili, cararili se despartu aice.  Adio la voi, bre!. Norodu’ meu nu e tagma jefuitorulu’ carele fuge ca otomanu cu biru’, peşcheşu, şpagu, urnile di la alegerili carele a furatu şi pietrili di la morili di pe Siret pi galbinii di la doamna Ilena di la frunza ei din Ioropa şi cu Cocoşu ei cu tăt. Cu parcărili di la Cetataea lu’ Bucuru şi staroste Oprescu felceru carele nu traje galoşu dupre el. Ca şi io, d’alminterea. Că d-aia mai dzicu odat’, pote cineva nu ie la caşili lor precum io, n-are feizbuk de sireac şe e şi aude ca cucii. Drumurili noastri toati, aşe cum dzisu spătaru Dan, astăzi nu mai e dimpreună. Jumatati din voi la Ana, jumati la Caiafa şi doamna Ilena rămâni cu mini da stă la voi. Adio, pedei, adio, pedelei. “

Că aşe o fostu cum scrisu’ şi hronicaru după Ureche, carele de atunce rămasu cu ticu lu’ Calachi  şi badea Mircea care face şi acum din mână ca muţulachili cel agăţatu’ la oglinjoara di la jipan. Că rămasu şi o vorbă de atunce la norod. Când apăre Vodă pre calu’ lu şi sepepeii în giur, dăde din mână la norod şi norodu’ la fel la vodă, şi râde norodu’  şi  dzice ( în gândul lui): “Adio, bre!”.

.