Delta Dunării în vremea Paştelui, 2012

Rezumat în imagini al unui periplu pascal.  Sălbăticia primenită a Deltei, portul de ambarcaţiuni Mahmudia, icoana  autopurificatoare făcătoare de minuni de la Celic-Dere şi, nu în ultimul rând, vi-l prezentăm pe… Costică, un câine deosebit de omenos, noua vedetă a hotelului plutitor Anastasia.

 

This slideshow requires JavaScript.

COPIII CĂPITANULUI DE SUB PODUL GRANT (I)

(cuvânt înainte). Începem astăzi să publicăm, în premieră pentru mass-media din România, textul de grup satiric considerat, pentru această specie, “capodopera creaţiei ultimilor ani ai epocii “de aur”. Acest scenariu a apărut după imensul succes al grupului GEOF, al Universităţii din Bucureşti, de la faza finală a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, Timişoara, 1986.(cu textul :”Să nu ne scape nimeni !”). Într-o şedinţă ad-hoc de la inceputul anului 1987, ni se  atrăgea serios atenţia, de către tov.Clătici, secretara de partid pe centru universitar, că ar trebui să abordăm în scenariile noastre o tematică mai apropiată spiritului studenţesc. Ni s-au dat şi indicaţii clare: studenţii chiulesc de la cursuri şi, mai rău, obişnuiesc să nu returneze la timp cărţile împrumutate din biblioteci !. Aşa a apărut pe lume :“Copiii căpitanului de sub podul Grant“. Acest text are o anumită conotaţie, atunci când este citit ca o lectură oarecare. În acelaşi timp, exista o interpretare pentru depăşirea cenzurii cu vizionări în cerc restrâns şi o alta pentru apariţiile în public. În aceste din urmă cazuri, textul are cu totul alt mesaj. Mijloacele scenice se diversificaseră foarte mult, prestaţia actoricească era aproape perfectă, astfel încât orice inflexiune în plus a vocii dădea un sens diferit dialogului. Vom folosi adnotările şi indicaţiile de regie originale. Semnul (!) va fi folosit în locurile în care apar cel puţin două înţelesuri ale cuvântului, frazei precedente. Aici, de regulă, interpretarea era întreruptă de aplauze la scenă deschisă. Este momentul să aducem, chiar şi după atâţia ani, mulţumirile noastre d-lui prof. Emil Constantinescu (cel care ne aviza, de formă, textul la nivel de facultate). Dorim să aducem un omagiu şi d-lui prof. Antonie Iorgovan (Dumnezeu să-l ierte !), cel care “răspundea” de noi la nivel de Universitate. În fotografie, prima pagină a documentului original (vezi şi postările anterioare pe această temă). Desigur, vă veţi întreba de ce apare atât de târziu acest document. Sunt două motive, şi numai două. 1.Am reuşit cu greu să ne reunim în formula de trei a grupului. În fapt,numai o dată în ultimii 20 de ani. 2.Există, încă, chiar dacă pare greu de crezut, acea temere specifică celor care scriu în notă umoristică, de a nu li se “fura” poantele ori ideile  din creaţiile proprii.  Drept pentru care hotărâsem în 1989, când ni s–a interzis apariţia în public sub formula GEOF, să nu mai publicăm niciodată, nicăieri, acest scenariu, orice s-ar întâmpla. Toate exemplarele de lucru au rămas la mine. Se pare că s-au întâmplat, între timp, lucruri care ne-au depăşit puterea de înţelegere.

(zgomot de valuri, sirene de vapor, un pescăruş, următorul pasaj este înregistrat pe bandă, scena este goală) :“Căutarea noastră a început la dana de acostare pentru că e uşor de acostat cam mult dar barem stim că nu ne foloseşte la nimic şi scade văzând cu ochii nu e bine că am ajuns aici. Dintre sute de catarge apar trei puncte. Câte oare se vor sparge ?Punctele cresc. De fapt, noi suntem. Bine. Acum v-aţi liniştit ?Că noi nu am reuşit…”(cuvintele sună voit  lipsite de sens, agramatismul este intenţionat, pentru a nu se desluşi esenţa)

(apare în scenă echipajul “vâslind”, primul este marinarul 1 , intră şi marinarul nr.2 care are un ochi de pirat, acoperit; ultimul apare “căpitanul” care vâsleşte puţin derutat; când întoarce faţa către public, se observă că are ambii ochi “de pirat”, acoperiţi}

M1- Căpitane ! Oare facem bine că fugim(!) de la şcoală ?

C- Nu, dar ce m-ai întrebat ?

M1- Dacă facem bine că fugim de la şcoală…

C- Unde vezi tu că fugim ?Ne retragem atât tactic cât şi strategic cu faţa la ea. Ne ajunge (!) şi nouă. Ce tot atâtea cursuri, seminarii, şedin….şedin…..şedin….(i se impotmoleşte “vâsla”)

M2- Ţee, ţe ţi ţ-a întâmplat Căpiţane ?

M1- Ne ducem în larg. Acolo nu ne mai găseşte nici nimeni (!)

M2- Daa, e mult mai bine să stai pe mare decât să stai aşa, pe uscat…(!)

C- Uscat ? Unde e uscatul ? (privind prin lunetă, deşi are ochii acoperiţi)

M1- Aici sunt Căpitane, ai treabă cu mine ?

M2- Căpitane, şi dacă ne răzgândim ?Dacă ni se face un dor nebun de şcoală ?Cum mai găsim drumul înapoi ? Nu avem niciun indicator. Nici tu metiloranj, nici tu turnesol…

C- Fii făra grijă. Nu am ridicat ancora din port. Ne orientăm după lanţ (!). Ne trage el (!) singur înapoi. Atenţie ! Mă, nu cumva să schimbaţi direcţia…(!)

M1- Şi unde o să ajungem aşa, tot vâslind cu spatele ? (!) Nu vedem unde înaintăm (!)

M2– (arătând către ochiul “de pirat”) Nu ştiu. Eu, uite, din cauza ochiului (! semnul PNŢ) nu am nicio perspectivă. Să-l întrebăm pe Căpitan….Căpitaneeee, unde ar trebui să ajungem ? (!)

C- (cu faţa către public, arătând spre ochii săi de pirat). Nu ştiu. Eu nu văd nimic ! (!)

M1, M2 – (sar brusc în picioare, scandează ca la congres, sacadat, în cor) Nu-i nimic. Noi mergem după tinee ! (!)

(căpitanul îşi dă jos “ochii de pirat”)

M1- Căpitanee, luăm apă! A crăpat coca !

C- Coca Cozma sau Coca Cola ? Păi, nu ţi-am spus să iei una nouă din magazin ?

M2- Atât am găsit, căpitane. Nu aveau decât iahturi. Dar astea se dădeau numai cu elicoptere. Şi am casa plină (!)

M1- Căpitanee !

C- Ce mai  e, marinare ?

M2- Nimic. Mai fac din când în când apelul…(!)

-Va urma-

Va urma (?)

Stimati prieteni,

Va multumim pentru atentia cu care ne inconjurati. Chiar si atunci cand postarile noi lipsesc de pe blog. Va urma, asa cum v-am promis, publicarea in premiera absoluta a textului  : “Copiii capitanului de sub podul Grant”, cu adnotarile si indicatiile originale de regie, din 1987. Acest text este considerat, de catre specialistii in studiul comunismului, cel mai bun scenariu “in doaua chei” scris in ultimii ani ai acelui regim crunt. Va fi publicata, in fotografie, si pagina originala a documentului, dactilografiat  pe o masina de scris recuperata cu greu,  de colegul Gologan, cine stie de pe unde. Vom reveni cu amanunte, in scurt timp. Pana atunci, va punem putina muzica, la difuzor.  Nu va costa nimic sa ascultati. Sau, ma rog, mult mai putin decat o taxa pe  saorma.

Tears in Heaven – The Choirboys & Eric Clapton

Aventurile lui nastyb0y (II). “Vine Crăciunul !Vreau să fiu mic şi să mă plimb printre troiene…”

acum, într-o nouă prezentare, şi pe www.inpanamea.ro

(update 2009, preţ fier vechi = 7 bani noi)

Adesea, după câte o toamnă veselă sau ploioasă, venea iarna grea şi plină de zapadă. Se pare că încălzirea globală a ajuns la noi, gonită cine ştie de pe unde, de-abia mai anii trecuţi. În vremea copilăriei mele, care s-a întins pe o perioadă nefiresc de lungă, oamenii încercau, odată cu apropierea sărbătorilor de iarnă, să uite de grijile zilnice şi se bucurau de toate cele orânduite anotimpului alb . Poate şi acum e la fel, cine mai ştie…
–
Obiceiurile erau diverse. Unii pocneau din bici si umblau cu ‘steaua’, alţii trăgeau buhaiul de coadă, respectiv trăgeau la măsea. Eu trăgeam cu tunul. Da, da, aţi auzit bine. Atenţie, voi aţi auzit bine, nu eu. Drept pentru care, de atunci, am rămas aşa…într-o ureche. Să vă descriu cu lux de amănunte şi cauza micului handicap dobândit. Deoarece drumurile erau acoperite de zăpadă groasă şi nu mai puteam opri maşinile, inclusiv ale Miliţiei, după bunul plac, ca să ne admire şoferii miuţa ori leapşa din mijlocul străzii, treceam la planul doi. Scoteam afeturile din magazii, băgam carbid pe ţeavă şi speriam oraşul, ciorile şi câinii comunitari. Eram ecologişti de mici. Nu ştiu nici acum dacă făceam bine. Unii dintre noi, copiii din trupele “artileriştilor” de cartier, demonstram atâta aplecare spre războiul de sunet şi lumină încăt la Revoluţie, când au început să şuiere gloanţele, am crezut că sunt pocnitori chinezeşti. Bubuiam de dimineaţă până seara. Până se termina carbidul. Noaptea, după ce că îmi ţiuia o ureche mai ceva decât vocea lui Trăistariu în “Tornero” , tata făcea în aşa fel încât, la sugestia şi reclamaţia orală a vecinilor, să îmi ţiuie şi cealaltă. Existau şi perioade în care nu ne plimbam cu tunul în spate, pentru că părinţii răuvoitori şi pacifişti ne confiscau “armamentul greu”, după care îl aruncau la fier vechi. Era gratis, prin programul “Rabla cu 3R”, deci nu costa 7 bani kilogramul , ca acum. Aşadar, nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne dăm cu sania. Bineînţeles, nu în acelaşi mod, clasic şi stupid, în care o făceau ceilalţi copii. Aveam păreri cu totul diferite despre acest sport…
–
Şi pentru că, în acele timpuri, toate lucrurile le făceam puţin conştient, la superlativ şi pe dos, utilizam sania acolo unde era pericolul mai mare. Pe un vad care dădea direct în Dunăre. Vitezele erau atât de ridicate încât, dacă nu puneai frână, prin orice mijloace tehnice şi la timp, puteai să te trezeşti printre şlepuri şi cargouri care, spre nenorocul nostru, încă mai existau pe atunci . Trei stiluri de alunecare făceau epocă în săniuşul de performanţă pe vad: 1) alungit pe burta goală (stilul meu preferat), 2) în şezut şi chiuind ca Pintea Viteazul sau : 3) pe o parte (dacă erai prea supărat pe viaţă). Cu toate senzaţiile ei tari, pentru mine nici distracţia asta nu a durat prea mult. Într-o zi, încercând să testez stilul lui Pintea, dar îngrozit fiind de apropierea vijelioasă a măreţului fluviu, am pus atât de brusc frână cu călcâiele în zăpadă, încât mi-a zburat sania în Dunăre iar eu… la spital, pentru fractură de os care la om ţine loc de coadă. Nu voi uita niciodată acel Crăciun. Până în vară am lipsit din toate activităţile competiţionale de cartier. În schimb, am luat, după mult timp, premiul intâi şi nota 10 la purtare, am învăţat ce înseamnă să fii drept, pentru că nu puteam să stau aşezat pe scaun, şi am aflat ce tipuri de indivizi alcătuiesc lumea noastră. Am descoperit, astfel, că există oameni care îsi caută norocul în viaţă de când se nasc şi până mor, fără succes, în timp ce alţii o caută cu lumânarea şi o păţesc la prima încercare…
.
Dar, poate, cel mai important lucru pe care l-am învăţat în acei ani a fost acela că, dacă vrei să ajungi ceva în viaţă, nu trebuie, neapărat, să te strecori grăbit printre troiene…

30.11.1987. Istoria unui document. O fotografie unică. Grupul GEOF, al Universităţii din Bucureşti, într-un spectacol la Iaşi

Grupul GEOF, Iasi, 30.11.1987

——Dezvăluiri şi documente senzaţionale, expuse în premieră absolută, la 20 de ani de la Revoluţia Română—–

Grupul GEOF : (Adrian Gologan, Viorel Gaiţă, Petruş Brânzea)– un grup “consonantic oftator”…

Pe atunci, niciunul dintre noi nu ştia că vom intra, peste ani, în cărţile de istorie, şi că activitatea noastră va deveni obiect de studiu (vezi şi articolul anterior). Nu ne riscam carierele şi chiar vieţile, uneori, pentru astfel de vanităţi. Scopul nostru era mult mai concret, doream să creem o stare de spirit a momentului, în clipele acelea, în care simţeai că opresiunea te copleşeşte . La câteva zile după revolta muncitorilor din Braşov, am participat la un spectacol în Iaşi, la Casa de Cultură a Studenţilor, într-o sală arhiplină, cu ocazia triunghiularului marilor centre universitare. Iaşiul era, la ora aceea , un oraş cufundat în întuneric. În casele oamenilor şi în căminele studenţeşti frigul era pătrunzător. Evoluţia grupului, pe un text în “două chei”, cu o interpretare ce urmărea depăşirea cenzurii şi alta in faţa publicului, a fost entuziasmantă pentru audienţa care nu mai auzise de cei trei băieţi puşi la index în urma a 4 ani de evoluţii “îngrijorătoare” pentru potentaţii comunişti ai vremii.

În orice deplasare prin ţară, fie că era vorba despre un concurs, o tabără la Costineşti, Predeal, Izvorul Mureşului sau Slănic, ori o apariţie la vreun bal al bobocilor, “umbrele” sârguincioase ale activiştilor ne însoţeau îndeaproape. Aici şi acum este momentul sà facem o mărturisire. Probabil că am fi fost lichidaţi din timp prin exmatriculare, sau mai rău, fără scrupule, dacă nu am fi avut şi noi un înger păzitor, în măsura puterilor sale destul de limitate. Este vorba despre Marius Ţârlea, preşedinte UASC pe Universitate. Acesta era căsătorit cu fiica lui Ion Ceauşescu, fratele dictatorului, o tipă admirabilă ca prezenţă şi spirit. Este notorie întâmplarea în care, participând la un Revelion în “6 Martie”, secretarul general al UTC, tov. Ani Matei, ne-a ameninţat că vom fi daţi afară din facultate în 24 de ore, drept pentru care Marius i-a pus sticla de whisky în buzunar şi l-a evacuat în noapte, cu riscurile de rigoare. Cred că tov. Ani Matei, aciuat între timp in deal, la Academia Militară, regretă şi acum vorbele spuse la beţie…

Chiar şi la acest spectacol, din cadrul trunghiularului ieşean, am fost supervizaţi de o “umbră”, tov. Ursache Mircea, din conducerea UASCR (între timp: fost presedinte AVAS, în prezent: în conducerea fondului Proprietatea). Ni s-a atras serios atenţia să nu ne încheiem evoluţia cu scena în care Adrian se chiunia să scoată un cui din tavan, urmată de replicile :

–Hai, sântem pe final, ce se întâmplă acolo, nu ai reuşit să îl scoţi ?

–Nu, dar mai are puţin şi cade el singur….

Cu câteva minute înainte de a intra în spectacol, fusese pălmuit un coleg din anul I, Marius Bălăşoiu, care avea să devină, peste câţiva ani, primul preşedinte neangajat politic al Ligii Libere a Studenţilor din Universitatea Bucureşti, urmându-l în funcţie pe vestitul Marian Munteanu şi reuşind să ţină cu eroism piept furiei minerilor. Sub ochii noştri a fost lovit şi ameninţat de tov. Ursache pentru că îndrăznise să cânte o melodie pe versurile lui Adrian Păunescu (un proscris, pe atunci). Versurile erau aproximativ acestea : “Dimineaţa la 7, la coadă la lapte, pe când în piaţă latră un câine,/Bună vecine, bună vecine, la coadă la lapte ?/ Este ora şapte iar în piată latră un câine…”. (vezi foto 2, primul din stânga, Marius Bălăşoiu, acelaşi spectacol)…

…Am hotărât rapid să schimbăm textul , pentru că mai aveam o variantă care trecuse de cenzură. Fotografia nr. 1 este luată pe ultimele replici. Ideea scenariului era preocuparea noastră pentru realizarea textului pe baza unor tematici “liber- impuse”. În sfârşit, ajunsesem şi la profesori.

-(Petrică) : Dar şi profesorii…

-(Adrian) : Nu se îndreaptă , chiar nu se îndreaptă… ( încercând să îndrepte cu mâna dunga pantalonilor )

– (Petrică) : Gata, haideţi să trecem la text, dar să avem grijă să nu ne scape nimeni…

-(Viorel) : (punându-şi plasa cu zăbrele pe piept ca şi cum ar proba-o) : Da, cred că nu ne mai scapă nimeni….

Am ieşit şi nu am mai apărut la bis. Minute în şir s-a scandat pentru revenirea noastră pe scenă . Degeaba, plecasem demult , orbecăind prin întuneric, spre căminul din Copou unde eram cazaţi…

(foto 2- grupul de balalaici al facultăţii : Marius Bălăşoiu, Ciprian Mârzac, Cristian Grădinaru)

P.S. Următoarea postare va conţine un alt document senzaţional: ultimul text în două chei al grupului GEOF, :“Copiii căpitanului de sub podul Grant”, in varianta 1988, care a trecut de cenzura tov. Clătici, secretara de partid pe centru universitar. Aceasta, realizând gafa celebră pe care a făcut-o, ne-a tras cortina, chiar pe scenă fiind, ordonând interzicerea noastră definitivă, profitând şi de delimitarea îngerilor păzitori care pluteau în alte sfere. Cu toate acestea, timpul nu mai avea ràbdare. Dulcea pasăre a libertăţii îşi căuta sălaş şi pe meleagurile mioritice. Atunci, cu puţin timp înainte de furtuna Revoluţiei ce avea să vină, s-a produs ultima apariţie în public a celor “trei tineri, cu feţe voit inexpresive, membri ai grupului consonantic oftator” (conform unei cronici anterevoluţionare), a căror activitate “artistică” a intrat zilele acestea în atenţia Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

P.P.S. Astazi, 22.12.2009, tov. Ursache Mircea si-a anuntat retragerea din conducerea Fondului Proprietatea.

Mărturisiri, ultime cuvinte, doruri neîncepute

Stimaţi prieteni,

Zilele acestea vom număra 20 de ani de la evenimentele din 1989, evenimente care au schimbat destinele tuturor celor din generaţia mea şi nu numai. În acel an, eram proaspăt angajat la un Trust de Petrol din zona Moldovei. În acelaşi timp, participam la ultimele spectacole ale Grupului GEOF, al Universităţii din Bucureşti. Acest grup, subversiv şi astăzi pentru unii, creator de istorie, pentru alţii, a avut o evoluţie senzaţională, deşi efemeră. Era şi este constituit (chiar dacă astăzi suportă împachetarea în uitare şi şi-a impus autoconservarea) din 3 colegi de facultate (Adrian Gologan, Viorel Gaiţă, Petruş Brânzea). În cei 5 ani de activitate (1984-1989), au reuşit să dea naştere unui adevàrat fenomen, să ridice săli arhipline în picioare, au răspuns la ovaţii îndelungi, au participat la manifestaţii de efuziune greu de descris în cuvinte, au străbătut ţara de la Timişoara până la Iaşi, s-au înclinat în faţa mulţimilor de spectatori de la Casa Studenţilor ori Aula de la Drept, din Bucureşti, li s-au ridicat osanale şi au fost interzişi, au dat autografe dar şi declaraţii în faţa organelor de partid şi cenzură ale statului comunist. Au intrat în contact cu cei mai mari potentaţi ai zilelor acelea, mulţi dintre ei regăsindu-se astăzi printre figurile centrale ale vieţii publice şi politice româneşti.

Totodată, cei 3 amici învăţau şi munceau lângă colegii lor, aşa cum o făceau peste tot, la acea oră, şi alţi mulţi iluştri necunoscuţi. Astăzi, activitatea acestui grup a ajuns obiect de studiu al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si al istoriei moderne din manualele de liceu (vezi foto), după care adolescenţii României încearcă să îşi creeze idealuri şi modele în viaţă. Membrii acelui trio, care traiesc si sunt inca in activitate, au intrat in istorie, la propriu. In noiembrie 1987, la o saptamana distanta de protestele anticomuniste de la Brasov, dupa un spectacol la Casa Studentilor din Iasi, intr-o capitala a Moldovei cufundata in intuneric, aproape de statuia lui Eminescu din Copou, cineva dadea tonul la cantec. Se auzea, dupa multi ani, chiar daca in bezna impusa de regimul totalitar, “Desteapta-te romane !”, cantat de studenti din Bucuresti si Cluj. Toti aveau aceleasi idealuri chiar daca nu s-au putut cunoaste si recunoaste, unii cu altii, niciodata. Ce putea fi mai frumos si mai inaltator pentru cei 3 tineri care isi puneau in acele vremuri libertatea individuala in pericol, tanjind, cu inconstienta varstei, spre adevarul suprem si binele colectiv ?

Pagina de istorie a grupului GEOF

Dragi cititori cunoscuti si anonimi, a venit si momentul de rascruce al acestui blog. Ceea ce nu ar fi reusit sa faca Securitatea, pe vremea dictaturii lui Ceausescu, vom face noi, autorii acestor aranjamente efemere de imagini si cuvinte, din interior. Intr-un gest de protest, ne vom da foc virtual. Vom sterge acest blog de pe fata Internetului pentru ca, recunoastem, in piata publica nu avem curaj, inca, sa o facem. Este de neinteles pentru noi cum, la 20 de ani dupa ce tinerii au murit pentru apararea idealurilor Revolutiei, tara a ajuns sa fie guvernata prin amatorism, interesele de clan sunt deasupra celor nationale, cum foamea si saracia ne inconjoara mai ceva ca pe vremurile de trista amintire, cum fariseismul, grobianismul, cultul falselor valori, ascultarea convorbirilor si urmarirea cetatenilor liberi ai acestei natii au ajuns politici de stat. Versurile si melodia lui Valeriu Sterian, un mare razvratit al sortii, de mai jos, suna mai actual dar si mai tragic ca niciodata.

Este de neinchipuit pentru mine, de asemenea, cum a putut sa aleaga tineretul acestei tari sa traiasca in urmatorii ani. Au ales in asa fel incat o parte din ceilalti, care mai putem inca sa producem ceva si nu am murit impuscati pe baricadele Revolutiei, sa alegem libertatea bejeniei ori retragerea cu torte in propriile istorii si ganduri. Multi dintre noi vor pleca, uitandu-se inapoi cu manie. Altii, poate cei mai multi, indemnati si de Cristian Tudor Popescu, vor ramane in continuare pe aici, pentru a nu fi in situatia de a stabili soarta tarii, peste alti ani, de acolo, din diaspora, cu consecinte greu de intuit pentru cei din tara. Inaintea ultimelor postari, vom publica o serie de documente extraordinare, in premiera si in exclusivitate, fotografii, texte, articole extrase din presa de dinainte de ’89 si din file de istorie. Am inceput, deja, demersurile pentru digitalizarea acestor documente. Vom publica aici, in premiera, dupa exact 20 de ani, varianta care a trecut uimitor de cenzura comunista, ultimul text al grupului GEOF. Textul se numeste :”Copiii căpitanului de sub podul Grant“. Atunci va fi si clipa in care, dupa un moment de reculegere in memoria tuturor victimelor regimului totalitar, ne vom lua la revedere si ne vom da delete, intr-un gest de demnitate si protest civic. Noi, cei din generatia noastra, dar niciodata: “Noi, cei din linia intai”, ne vom cauta locul destinat noua. Ne va fi dor de voi. Cu siguranta.

Dosarele X ale unui student visător. ANTENA (3)

( update ) .Mulţumim tuturor celor care au contribuit la succesul acestei realizări istorice din vremea studenţiei noastre: Ahmed , Babu, Kelin , Colins, Kostas, Alif, musii , militienii si altii

Antena de UIF

Deodată, conform unui şablon din basmele copilăriei, un zgomot înfundat, ca de buzdugan aruncat în capul zmeului, se auzi pe hol . Uşa se dădu de “părete” , buzuka din căminul de vis-a-vis amuţi ca prin minune şi , precum un erou care îşi trecea în noaptea nunţii iubita peste prag , apăru Babu ţinând în braţe un ditamai televizor color , o adevărată comoară pe vremea aceea . Aplauzele furibunde luară locul uimirii de o clipă .”- Ho, bă, că îl scap…Ajutaţi-mă şi nu mai căscaţi gura !”( tună capul capilor, alias Babone ). Muşii aşezară , fără alte invitaţii , capodopera electronicii româneşti – “Cromatic” , care se dădea numai pe repartiţie , în locul “Sport”-ului care se dădea cu împrumut . Deodată , ceea ce părea a fi un documentar despre “Tour de France” din vremea războiului se coloră subit în cele mai frumoase nuanţe văzute vreodată . Cel puţin aşa ni se părea nouă . Un murmur de uimire străbătu echipajul participant la iniţierea “Experimentului Grozăveşti” . Oala cu ceai de soc atinsă de o mână nevăzută alunecă de pe reşou , doi muşi săriră ca arşi în timp ce restul , vrăjiţi de taina televiziunii fără fir , continuară să privească multicolorul spectacol sportiv , ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat . Cu toţii intuiam că noile ordine nu sunt departe . “Zorba Grecul” începu să se audă din nou , la un volum demn de o zi de sărbătoare . Babu , zis şi Nea, ca un adevărat Che Guevarra de Hunedoara ce era , se ridică în picioare cu ibricul în mână . Cu toţii ne aşteptam cel puţin la un toast . Scârtâitul prelung al patului de campanie ne atrăgea atenţia asupra faptului că urmează comunicări importante .

–Gata , atentie la mine !( tuna baritonal , Babu . Noi , ca niste sociopati hipnotizati in masa , reuseam insa cu greu sa ne dezlipim privirile de pe minunea venita din cer si sa privim spre acela despre care stiam foarte bine de unde vine ) . Visul nostru a devenit astazi realitate si inca ce realitate…color , chiar . Trebuie sa recuperam investitia si sa bem si o bere , ca oamenii . Am vorbit cu un var si mi-a zis ca pe Belgrad II se transmite maine finala Campionatului European de Baschet . Joaca , la Atena , Grecia cu Rusia (URSS)…Ce parere aveti ?” . Nu numai ca aveam o parere foarte buna dar ne-am dat seama ca norocul era cu noi inca o data . Trebuia sa intindem mana si sa ne organizam , doar . Caminul de vis-a-vis era plin de greci – studenti la IEFS – , pe bloc aveau loc si o suta de persoane iar 25 de lei intrarea , pe cap de elen , am cazut de acord ca era un pret bun pentru ambele parti . Asa ca am plonjat , in corpore , impiedicati de sfoara groasa care se tinea scai de picioarele noastre , spre usa care se tinea doar intr-o balama si am plecat sa aruncam zvonul despre spectacolul sportiv de sunet si lumina care avea sa se petreaca a doua zi, pe caminul B din Grozavesti . Inainte de a inchide , in urma noastra, asa zisa usa a camerei 408 , un mus mai cu tupeu , parca teleportat dintr-o reclama a viitorului , il intreba pe “El comandante” :”– Auzi , Babule, da’ televizoru ‘, televizoru’ de unde il ai ? ” . Nu a primit niciun raspuns . Un sunet ca de ibric aruncat pe scari se auzi , insa , in urma noastra .

Vecinii greci s-au aratat foarte incantati de perspectiva alaturarii prin eter la patria-mama in vederea incercarii istorice de a infrange Rusia la baschet iar noi am hotarat , intr-un tarziu , sa ne alaturam paturilor noastre de campanie . Nu inainte de a trece pe la “baza” . Ocazie cu care ne-am dumirit de unde “inchiriase” Babu televizorul . In fata ciclistilor color , care inca nu aveau somn , trona Ahmed , colegul nostru de palier , un doctorand irakian la vreo 2m pe 150 de kile , cam taciturn de felul sau . Am zis si noi “Salamaleku , Ahmed !” si am plecat la vise .

A doua zi , evenimentele aveau sa se deruleze cu o viteza ametitoare , la propriu . Ne-am asigurat ca vremea era stabila pana seara , am rechizitionat toate scaunele disponibile de pe palier si un fotoliu pentru Ahmed , am instalat televizorul pe camin si am asteptat sa vina grecii . Oricum , pe vremea aceea mai mult ei veneau la noi .La ora stabilita au aparut cu totii deodata . A inceput o harmalaie pe bloc de parca se mutase gara din Salonic pe malul Dambovitei . Cel mai agitat era , insa , Ahmed -prietenul nostru – , care ne tot transmitea ca , daca “maimutele” nu se potolesc , el isi retrage televizorul in camera . Noua nu ne era frica de Ahmed , ne era teama sa nu zburam cu sau fara antena unicat , de pe camin , daca arabul nostru drag ne facea una ca asta . Lucrurile s-au agravat si mai tare in momentul in care , in ultima parte a meciului , Grecia se apropia de o victorie istorica asupra URSS , lucru care pe noi , in frunte cu Ahmed si Babu , ne interesa prea putin . Noi numaram pe degete si fractiunile de secunda pana la terminarea partidei . La un moment dat , Ahmed a si inchis televizorul iar noua ne-a stat inima si ne-au inghetat picioarele in plina vara . Dupa cateva clipe , Ahmed , afisand un ranjet apatic si putin sadic , a apasat alene pe butonul “on” . Circulatia ne-a revenit la normal . Vacarmul s-a reluat pana la final . Adica , pana la 103 – 101 pentru cei de-un neam cu Zorba . Cea mai mare victorie a Greciei de la Jocurile din Olimpia si Discobolul lui Miron incoace s-a petrecut sub ochii nostri . Noi am fost mai bucurosi decat ei cand s-a terminat meciul , am sters rapid urmele “scandalului” si ne-am retras in camera , in asteptarea musilor plecati cu treburi la fabrica de bere Grivita . Au curs rauri de bere in acea seara . Atat in “baza” 408 cat si in baza Sectiei de Militie din cartier unde aveam si noi , deja , prietenii nostri . In caminul vecinilor s-au spart , conform obiceiului , mii de farfurii si pahare . Noi nu ne induram sa aruncam pe geam nici macar un ibric…

Pentru prima data , insa , dupa mult timp , norocul avea sa ne paraseasca . In mijlocul petrecerii din fata “Sport”-ului de imprumut , care preluase fara ranchiuna locul “Cromatic”-ului de conjunctura, transmisiunea TV s-a oprit brusc . Toata lumea a amutit . Am cercetat atent conexiunile din camera . Eu am dus mana la buzunarul cu cheile de la lacatul usii spre terasa si am plecat imediat in inspectie . Usa era inchisa , din fericire . Am verificat toata noaptea directia antenei , legaturile la amplificator si celelalte . Emisiunile se terminasera definitiv , din pacate , pentru noi . La fel si distractia . Cerul incepuse sa se incarce cu nori de ploaie , cu nori negri . Din acel moment nu am mai reusit sa restabilim “legatura” TV cu Iugoslavia . Aventura pe unde hertziene ne umpluse sufletele cu o bucurie greu de inchipuit pentru lumea de astazi …Cu totii ne-am indreptat catre alte preocupari . Aveam de dat examene . Aveam de vazut si strabatut tara in lung si in lat…

Antena ar putea fi si acum acolo , in Grozavesti . “Baza” 408 mai exista , cu siguranta . Si martorii acelor intamplari ar trebui sa fie pe undeva , prin lume , aruncati de catre destinul fiecaruia . Am invatat ca orice amanunt poate fi decisiv atunci cand vrei sa realizezi un lucru important in viata . Noi nu luasem cu adevarat factorul “vreme” in calcul . Cu toate acestea , am avut noroc si am dus la capat o idee indrazneata . Norii prevestitori de vreme rea ar fi vrut , probabil , sa ne spuna ceva in acea noapte . Sa ne spuna ca in curand totul se va schimba , ca vom pasi pe o noua treapta a timpului nostru , ca ne indreptam spre ceea ce tanjeam cu totii , spre vremuri noi . Dupa furtuna , nu peste mult timp , o era noua avea sa ni se dezvaluie . O era a libertatii depline …

Vezi si Antena (2), Antena (1), din categoria “Romania, tara cui ?”

• Raspuns: Pentru Cristi B :Cristi, iti spun sincer ca nu imi mai aduc aminte, dar se poate cauta pe Internet. Era inaintea aplicatiei de vara, cred ca era anul 87, nu sunt sigur, voi verifica….In orice caz, sa prinzi sarbii din Grozavesti, mai ales ca era o zona in groapa fata de directia Militari-Vrset, a fost o mare performanta, nu stiu nici acum cat de intamplatoare, citeste si partea I si II – “1001 întamplari adevarate…” (am romantat putin, dar totul este adevarat)

Bicicleta

Copii fiind, cu totii ne-am dorit cu ardoare ceva din ceea ce am vazut ca altii au. In acelasi timp, orice copil a visat sa ajunga om de vaza si fara griji. Unora li s-au indeplinit dorintele specifice copilariei, altora nu. Unora, viata le-a oferit prea putine sanse de a-si realiza nazuintele. Multi au visat sa zboare in Cosmos dar numai cativa au ajuns cosmonauti. Unii nu au tanjit, in schimb, dupa ceva deosebit si au primit cat pentru sapte vieti. Altii au avut parte de acel ceva, la care se gandeau de mici, atunci cand era prea tarziu .

Desigur, si cei care se invart in sferele inalte ale sportului mioritic au avut, odata, un vis. Unii si-au dorit ursuleti de plus si au ajuns sefi de asociatii nationale ale vanatorilor si pescarilor sportivi, altii ar fi vrut sa manance un covrig in plus si au ajuns ditamai oamenii. Exageram, desigur. Intr-un interviu, dl. Mitica Dragomir povestea cat de mult isi dorea, pe vremea cand batea ulitele din Balcesti, sa aiba o pereche de pantofi si sa manance o cana de dude. Astazi, nici nu mai trebuie sa va spunem ce mananca dl.Dragomir si cate perechi de incaltari are. De fapt, nici nu stim. Exageram, din nou…

Apropo de dorinte neimplinite. Eu, ca si multi alti copii de varsta mea, imi doream foarte mult o trotineta. Pana la urma, cu putin inaintea ultimei vacante mari din liceu, am primit in dar o bicicleta “Pegas”. Aproape ca si imi uitasem visul, ratacit undeva in gramada de neuroni zburdalnici. Cu toate acestea, “Pegas”-ul insemna, chiar si pentru acele vremuri, ceva mai mult decat o trotineta. Era “Rolls”-ul trotinetelor, ca sa spun asa…

A fost o vacanta dura si placuta, totodata. 3 cantonamente consecutive mi-au ocupat toata vara. Drept pentru care, nu am reusit sa parcurg macar un metru calare pe bicicleta mea draga. In schimb, asemenea unui Forrest Gump al Codrilor Vlasiei, am alergat sute de kilometri prin paduri, de la Pustnicu la Platoul Cornesti, de la Firiza la Gurahont, numai cu o harta si o busola in mana. Eram campion la orientare sportiva si se impunea sa imi apar titlul. Cand am revenit din padurile patriei la casa mea, se facuse toamna si a trebuit sa ma pun de urgenta cu burta pe carte. Profesorii Colegiului National la care studiam nu aveau doctoratul dat in viata boema. Tarziu, intr-o duminica racoroasa a lui noiembrie, dupa ce perioadele de practica si predare intensiva se incheiasera, mi-am adus aminte de cadoul primit la inceputul verii. Un mare campion la alergatul prin paduri, cu harta in gura si busola legata de gat, urma sa-si incalece visul. Bicicleta, in schimb, oricat am incercat eu sa o adaptez lungimii picioarelor, nu se lasa usor. Imi era foarte incomoda. Timpul nu mai avusese rabdare cu mine si nici cu aspiratiile mele secrete. Pana la sfarsitul anului am si vandut-o…

Privesc absent publicitatea care se deruleaza pe canalul de sport. Deodata, un reportaj care se vrea preambul al meciului CFR Cluj-Rapid, imi deschide cutia cu amintiri. Greu incercatul finantator al si mai grelei incercate echipe de sub podul Grant, dl.Copos George, este trist. Este trist pentru ca nu poate sa vada echipa lui Rada la lucru. Nu are o bicicleta cu care sa ajunga in Gruia. Cu toate acestea, un vechi amic, dl.presedinte Badea de la Dinamo, face in prezenta carului de reportaj un gest cu adevarat rar. Ca pentru un prieten drag. Ii trimite in dar d-lui Copos o bicicleta. Cadoul este primit cu tristete adanca, insa. Dl. Copos ii multumeste sefului din Stefan cel Mare si rememoreaza, ca si mine mai devreme, ispravile copilariei. Urmeaza un oftat prelung. Aproape cu lacrimi in ochi, ne povesteste cum facea naveta la oras pe doua roti. Mai multumeste o data dar, asemeni mie, regreta ca nu-si poate urma visul. Aici intervine si diferenta intre povestea mea si intamplarea legata de finantatorul vechi si nou din Giulesti.

Domnul Copos nu deplange, nicidecum, faptul ca bicicleta nu i se potriveste. Are un regret mult mai profund. Ii pare rau ca este putin cam tarziu. Planeta a inceput sa se scufunde. Din pacate. Pentru o clipa mi-am revazut toata viata…Aveam dreptate, asadar. Ce sa mai facem acum cu lucrurile pe care ni le-am dorit atat de mult atunci cand eram copii? La ce ne mai folosesc visele ? E prea tarziu, se pare. Cel putin pentru unii.

Promotia 1978 a Colegiului National “Nicolae Balcescu”- Braila

Absent la apel

Ce poate fi mai frumos decat sa participi la o intalnire, peste timp, cu colegii de liceu ? Ce poate fi mai “frenzy” decat o intarziere la strigarea catalogului si acum, dupa 30 de ani ? Nimic, nici macar o cearta cu nevasta dupa toate aceste evenimente unice in viata unui om. In viata unui om care inca se mai considera astfel. Eu, stimati cititori si distinsi critici vestiti, am intarziat si la casatoria mea civila. La aceeasi ora, in 1990, eram planificat la ridicarea pasaportului. Am gandit atunci ca intre doua rele sa il aleg pe cel mai putin nociv. Daca se intorcea comunismul in viata noastra ?Mai apucam eu intalnirea de 30 de ani in Romania ?Poate legat, doar .

…Asadar, am ajuns exact la poza de final si de grup restrans din fata liceului. Daca sunteti curiosi, si eu va cam simt astfel ,va informez ca in 1990 am ajuns la timp pentru a spune “DA” la Starea Civila. Multumesc pentru urari. Si voua la fel. Asadar, am reusit sa ma introduc si eu, in pripa, cu o figura de om fugit de acasa, haituit de administratorul de bloc, printre profesorii si colegii mei dragi, cu speranta ca nu ma va intreba nimeni de ce am intarziat. Am tras, apoi,  cateva cadre rapide cu camera proprie. Aveam sa descoper ca uitasem sa ii fac o setare si nu a iesit nimic. Cand este sa nu iasa nimic, nici dupa 30 de ani, se spune in popor ca mai bine s-ar alege praful. Inca nu s-a ales, definitiv. Dar nici mult nu mai este, spun unii mai pesimisti, printre care ma numar si eu. Au urmat, ca intr-o derulare fireasca, toate celelalte evenimente ale zilei festive. Spre seara, ne-am mai revenit. Cu camera video, cu tot .

.Si pentru ca ziarele nu stiu ce a urmat, va spun eu: petrecerea de pranz, la o terasa proprietate privata cu aer elen, si petrecerea de seara, la “Continental” , cu aer de nunta romaneasca, cu dansuri, fripturi peste fripturi, brasoveanca si moldoveanca, petrolul din Kazahstan si dolarii din Braila, doctorul si (prea)bunul (lui) Dumnezeu, inspectorul general Ica si Dirigu’ “for ever”,  Directia Informatizata a Persoanei din MIRA si Florin – colegul meu de banca- , scumpa avocata Alexandra – vesnica mea compatrioata din gradinita si pana in clasa a XII-a, Dragos – verde ca un coniferid, Danut- distins si etern candidat la Primarie, multi veniti din placere si plecati, pana la urma, din bun simt. Pentru ca o parte a partcipantilor ar fi dorit ca aceste clipe unice sa se dilate cat mai mult .

.Oricat am fi vrut noi sa le “intindem”, toate intamplarile au avut o limita. Nu de alta, dar particula datatoare de masa si integratoare a timpului- bosomul Higgs- inca nu a fost pusa in evidenta, drept pentru care gaura neagra nu ne-ar fi mancat prea curand si nici noi pe ea, ba mai mult, riscam sa dam invatamantul judetean peste cap daca dilatam timpul peste masura. Pe 15 septembrie incepea scoala in toata Romania si aveam printre noi, mandrie de boboc, un inspector general pe aceasta linie .

P.S. Invatati mai putin, dragi colegi, macar acum la batranete,  plimbati-va mai mult, pe curand sau ramas bun .

SUAVE CLIPE ALE EXISTENŢEI NOASTRE EFEMERE

Reunirea promoţiei 1988 – Facultatea de Geologie-Geofizică a Universităţii din Bucureşti (foto update)

( fotografiile din interiorul articolului au un caracter privat ; copierea lor este strict interzisă )

Îmi cer scuze pentru eventualele greşeli de conţinut.  Îmi este foarte greu să revin asupra acestui text.

O zi petrecută alături de foştii colegi şi profesorii dragi care ne-au zidit devenirea s-ar putea spune că nu constituie mai mult decât o infimă frântură în periplul vieţii noastre . Anii studenţiei, se clamează, sunt cei mai frumoşi ani din viaţa unui om. Reunirea promoţiei 1988 a Facultăţii de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucureşti s-a consumat într-o clipă de o consistenţă aparte. Reperele care definesc această întâlnire peste ani sunt multiple. Au fost lacrimi provocate de bucuria revederii ,”Gaudeamus igitur “,  reevaluări ale întâmplărilor prilejuite de practicile de specialitate care aveau loc în cele mai frumoase colţuri ale ţării, gânduri îndreptate către cei mai trişti ca noi, către cei care nu mai există fizic, trăiri contradictorii. Actorii galei : profesorii noştri, fără de care noi nu am fi ceea ce suntem azi, şi foştii lor studenţi, majoritatea dintre ei- specialişti de renume în domeniul ştiinţelor Pământului, şi nu numai. Au ţinut să participe, cu această ocazie, reprezentanţi ai promoţiei 1988 veniţi din România, Belgia, Germania, SUA, Africa de Sud sau Canada, care au împărtăşit tuturor din experienţa proprie. Cu toţii şi-au demonstrat probitatea profesională şi au făcut cinste şcolii româneşti la locurile lor de muncă, la companii de top din domeniul energetic, la Banca Mondială, la Shell Oil, NASA, România -Ministerul Mediului, Petrom, Banca Naţională sau Universitate. Unii dintre ei nu mai lucrează în domeniul pe care l-au studiat dar îşi fac cu brio datoria în alte zone, fie că este vorba despre sistemul de asigurări, construcţia de locuinţe, massmedia românească şi străină (am numărat cel puţin 6 cazuri !!!), sunt dispeceri RATB sau şomeri de lux într-o ţară ca a noastră care se vinde treptat şi,  din ce in ce mai mult , la preţ redus ori cu bucata.  S-a păstrat un moment de reculegere în memoria celor plecaţi dintre noi într-o tăcere adâncă. Rugile s-au îndreptat către bunul Dumnezeu pentru a avea grijă de sufletele celor dispăruţi, nedrept şi timpuriu, din această lume. Gândurile mele s-au dus spre domnul profesor Radu Botezatu, spre fosta colegă Toacă Rodica, spre doamna Covaci – fosta secretară a anului, spre domnul profesor Calotă (fost îndrumător de proiect), spre toţi cei care ar fi fost măcar cu gândul alături de noi. S-a strigat catalogul şi fiecare şi-a exprimat câteva idei despre viaţa sa .  Personal, deşi am o experienţă destul de bogată a discursului în faţa unor săli pline, nu am putut îngăima extrem de coerent cuvintele pe care le ordonasem logic în minte, înainte de a-mi veni rândul. În esenţă, am dorit să îmi exprim gratitudinea pentru oamenii care m-au ajutat să depăşesc, în acei ani ai studenţiei mele, unele clipe neplăcute prin care am trecut, aş fi vrut să îmi cer scuze pentru faptul că nu am fost şi mai apropiat de colegii mei,  să mulţumesc tuturor pentru că au existat în viaţa şi inima mea. Sper să se fi înţeles acest lucru. Sper din suflet. Câţiva dintre profesorii noştri eminenţi ne-au adresat cuvinte cu o încărcătură aparte.  S-a aplaudat frenetic.  Seara, la petrecerea de gală de la sala Primavera a Crowne Plaza-Romania, emoţiile au lăsat loc atmosferei calde şi degajate. Am avut clipe de revelaţie, am aflat despre existenţa unor lucruri care mă înconjurau în acei ani ai studenţiei mele, dar care nu puteau fi expuse atunci şi de care nu aveam habar. Îi mulţumesc pe această cale, cu riscul ca unii critici de ocazie să interpreteze eronat, stimatului profesor Emil Constantinescu, fost Preşedinte al României, pe care personal îl apreciez aparte, pentru discuţia de o importanţă excepţională pentru mine, în care am şi mi-am clarificat unele probleme existenţiale . Desigur, şi pentru fotografia care, deja, îşi caută o ramă pe măsura conţinutului. Petrecerea s-a terminat în zori,  despărţirile au fost grele, viaţa noastră şi-a reluat imediat cursul particular, suava clipă s-a consumat prea repede. Vă mulţumesc din suflet, prieteni dragi !

P.S.1)Mi-am adus aminte ,in sfarsit, de ce nu am participat la intalnirea de 10 ani : in acele zile sustineam cele 3 probe ale examenului de finalizare a studiilor la Univ.Al.I.Cuza -Iasi .Acesta nu este , insa , un motiv solid pentru absenta si imi cer scuze colegilor .

2)Nu ezitati sa ma contactati, fie si numai pentru a sta de vorba . Cateva zile nu voi mai scrie nimic . Ma voi retrage in Insula pana la sfarsit . Pana la sfarsitul saptamanii.