Umorul studențesc și poantele care l-au săpat pe Ceaușescu

(reluare)

update – la cererea telespectatorilor, în reluare, astăzi, 28 decembrie 2014, ora 18, TVR1. Un document exceptional, unic. Puteţi viziona şi online,  link-uri:

GRUPUL GEOF al Universitatii din Bucuresti, Timisoara 1987, faza finala a FACS, integral

http://www.tvrplus.ro/editie-dupa-25-de-ani-291803

de Gabriela Lupu , 21 decembrie 2014

(preluare “România Liberă)

foto: România Liberă

În cadrul programului ”După 25 de ani”, canalul TVR 1 prezintă sâmbătă, 27 decembrie, la ora 22.00, un documentar inedit dedicat unui adevărat fenomen din perioada comunistă: umorul studențesc, film intitulat ”Puterea râsului”. „Folosiți arma umorului, satirizați defectele care se manifestă în societate și la oameni! Faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă!“, spunea chiar tovarășul Nicolae Ceaușescu în 1979, într-un discurs publicat în revista ”Urzica”.
Ceea ce nu bănuise liderul comunist era că ”arma umorului” avea să fie întoarsă exact împotriva lui. Cu frumoasa nebunie specifică tinereții, dând uneori dovadă de un curaj nebănuit, în cadrul Festivalurilor Artei și Creației Studențești unele grupuri de umor luau în râs realitățile de zi cu zi din România lui Ceaușescu și de multe ori chiar acesta era atacat prin ”șopârlițe”.

Umorul studențesc este o parte a rezistenței anti-comuniste, atât cât a fost ea, despre care se vorbește foarte puțin. Așa că mișcarea studențească a meritat un film documentar, realizat în spiritul ei, deci cu mult umor.
În filmul realizat de Andy Lupu și de Eugen Oprina apar figuri cunoscute publicului de azi, care atunci erau angajați în umorul studențesc, cum ar fi Ioan Gyuri Pascu, Toni Grecu și Cristian Grețcu – grupul Divertis din Iași, Dragoș Moștenescu – grupul Tact, Viorel Gaiță – grupul Geof, Bogdan Teodorescu – grupul Fics, Ion Cristoiu – membru în juriul festivalurilor de umor. Îi veți mai recunoaște pe Ghighi Bejan – grupul Arh, Ciprian Fachiru – Brigada Mecanică – și pe Ovidiu Bebe Ianu – Brigada TCM. De asemenea, apar personalități mai puțin cunoscute telespectatorilor de astăzi, dar emblematice pentru mișcarea umorului studențesc din anii ’80: Fiți Arieșan – Brigada ASE, Lucian Revnic – Brigada BUM din Cluj, Marius Constantinescu – Brigada Finanțe, Dan Stoica – Brigada ASE, Călin Husar – Brigada ASE, și Ovidiu Panea – Brigada Energeticii. Surpriza emisiunii, ca să spunem așa, o constituie apariția în documentar a celor doi șefi ai comisiilor de cultură ale UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)m, cei care au organizat, controlat și cenzurat umorul studențesc între anii 1981 și 1989: Cornel Dumitriu și Mircea Ursache.
Cenzura e în toate
Pentru că, desigur, nici autoritățile nu dormeau. Înainte de fiecare spectacol, cenzura se înființa și ”peria” textele. (Puteți vedea alăturat cum arăta un text al grupului Geof după ce trecuse pe la cenzură.) Era un joc de-a șoarecele cu pisica. Cele două tabere se studiau reciproc și lucrau în consecință. De multe ori, studenții băgau poante mult prea dure, care erau convinși că vor pica la cenzură, pentru a se asigura că vor trece cele pe care le doreau cu adevărat. La rândul lor, cenzorii participau la spectacole și, cu textele în mână, făceau semne la poantele la care sala râdea pentru a le tăia mai apoi. Inteligența studenților însă nu putea fi subestimată. Erau în stare ca dintr-o banală poezie să facă un text incendiar doar din interpretare. Ghighi Bejan, de pildă, le-a dat o lecție cenzorilor recitând poezia pentru copii ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc. El spunea calm, imperturbabil: ”Nu e soare”, după care, fără a pronunța nici un alt cuvânt, începea să numere pe degete mai multe alte lipsuri. Lumea se putea gândi la orice: nu e soare, nu e apă caldă, nu e căldură, nu e lumină electrică, nu e mâncare, nu e libertate de exprimare etc.

Să ne reamintim în ce context a înflorit umorul studențesc, cum era viața românilor în anii ‘80. Condițiile de trai din acei ani includeau întreruperi zilnice de curent electric, gaze și căldură. Alimentele de bază erau cartelate: pâine, zahăr, ulei, unt, ouă, produse din carne. Alte mărfuri se găseau foarte greu: hârtie igienică, pastă de dinți, lame și cremă de ras. Cozile lungi erau la ordinea zilei. Buteliile și benzina erau cartelate. Duminica mașinile per¬sonale mergeau după ciclul numere cu soț – numere fără soț. Circulația se întrerupea din noiembrie până în martie. Televiziunea română avea un program de două ore zilnic. În școli, spitale, cinematografe, săli de teatru nu era căldură. Se demolau bisericile. Dreptul la călătoriile în afara țării era strict controlat iar pașapoartele se obțineau extrem de greu. Întreruperile de sarcină erau interzise. Salariul mediu era sub 50 de dolari pe lună, la cursul pieței negre. Pentru o mașină Dacia se aștepta 5 ani pe listă. Nu existau calculatoare personale, pentru o banală mașină de scris trebuia să ceri aprobarea Securității. Dreptul la liberă exprimare scrisă și vorbită era practic suspendat. Teama de securitate paralizase societatea.

foto: Romania Libera

Regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu a terorizat România. Dar în plină Epocă de Aur, grupuri de tineri din aproape toate centrele universitare au transformat frica în hohote de râs. Umorul studențesc a fost timp de mai bine de zece ani, până în 1989, un spațiu al protestului anti-Ceaușescu. Profitând de festivalurile de artă și creație studențească, de turnee și evenimente organizate chiar de structurile partidului comunist, studenții au format grupuri de satiră, umor și brigăzi artistice. Aceste trupe au susținut mai bine de zece ani spectacole în localități mari și mici din întreaga Românie, în fața a milioane de spectatori din toate mediile sociale, din Costinești până la Timișoara.

În mod logic, se pune întrebarea cum de studenții puteau spune pe scenă glume pe care în mod normal ți-ar fi fost frică să le spui chiar și în intimitatea casei tale. Unii sunt de părere că acest fenomen funcționa ca o supapă controlată. Ceva de genul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta”. Șefii Uniunii Studenților Comuniști le dădeau tinerilor o oarecare senzație de libertate, pe care însă o butonau, credeau cenzorii, după bunul lor plac. Pentru că realitatea este că umorul studențesc a avut și efecte mai puțin vesele, unele chiar devastatoare: studenți căzuți la examene, amenințați, eliminați, exmatriculați, chemați la Decanate și chiar la Securitate din motive legate de participarea lor în mișcarea umorului studențesc.
Și totuși umorul acestor grupuri avea impact chiar și dincolo de lumea studențească. Glumele erau făcute să circule. Ele nu ajungeau numai la cei prezenți în sală, ci și la prietenii, părinții, frații, surorile, prietenii rudelor, vecinii lor. Într-un soi de ironie a istoriei, se poate spune că această disidență prin umor a studenților a fost în mod paradoxal posibilă tocmai datorită celor care ar fi trebuit să o controleze. Când autoritățile s-au decis să interzică în cele din urmă umorul studențesc, era deja prea târziu.

Cluj, mai 1989. Are loc ultimul Festival al Artei și Creației Studențești – secțiunea Umor. Cele mai bune trupe de umor aveau să insufle speranță în căderea regimului. În acel moment, nu se arăta nici cel mai mic semn că acest lucru ar fi posibil. Și totuși… Un spectacol care a încheiat festivalul, cel al Brigăzii ASE din București, a fost mai mult decât premonitoriu. Ceva avea să se schimbe. Nimeni nu știa însă când și cum. Într-unul dintre momentele din spectacol, un examen este prezentat ca un interogatoriu dur la Securitate. Studentul este brutalizat fizic și verbal, încercuit, atacat, pus să spună și ”seminarul pe care l-a supt de la mă-sa”, să scrie ”tot ce a auzit” și de la cine. ”Dacă nu vrei să scrii, semnează tu și scriem noi.” Iar când tânărul se ridică să vorbească, ”profesorii ” îi acoperă gura cu brutalitate. În acel spectacol nu mai era nimic legat de viața de student și nici de lipsurile materiale, ci despre dictatură și totalitarism. Interesant este că juriul a oferit atunci Brigăzii ASE „Premiul Respectului pentru Spectacol și Spectatori“.
“Mi-aș dori ca după ce văd documentarul, telespectatorii să rămână cu ideea și sentimentul că acei tineri, pe jumătate curajoși – pe jumătate inconștienți, s-au distrat nemaipomenit făcând umor, și-au asumat și riscuri, dar până la urmă spiritul mișcării lor a contat în protestul anticomunist din România anilor ’80“, spune Andy Lupu, realizator ”Puterea râsului”.
La rândul lui, Eugen Oprina, cel de-al doilea creator al documentarului ne-a declarat: ”Mi s-a părut important să facem acest film pentru că foarte puțini români știau despre mișcarea studențească din perioada comunistă. Ei avut o oarecare libertate de expresie tocmai pentru că totul se întâmpla într-un mediu controlat și închis. Românii de rând, cei mai mulți dintre ei, habar nu aveau despre glumele care se vehiculau în spectacolele studențești. Așa că erau toate șansele ca această poveste frumoasă să fie îngropată definitiv. De aceea am simțit nevoia să facem acest documentar”.

Glumele, vedetele filmului
Cum spuneam, glumele sunt adevăratele staruri ale documentarului. Se face mișto de lipsuri, autorități, cenzură, Securitate, de defectele regimului și chiar de Ceaușescu însuși.
Ca să nu devoalăm chiar toate poantele din film, vom aminti câteva care nu apar în documentar. În legătură cu criza alimentară din anii ‘80, un grup umoristic zicea cam așa: “Stimați ascultători, transmitem știrea că ieri în Piața Comună au avut loc, din nou, grave confruntări pe probleme agricole. Scuzați, rectificăm. Nu este vorba de Piața Comună, ci de Piața Matache”.
Se râdea foarte mult de programul Televiziunii române, care era de doar două ore. O poantă era așa: “În deschiderea programului, vă prezentăm închiderea programului”. Sau alta: “Seara îmi place să mă uit la televizor, dar nu stau mult… că mai am și de-nvățat”. Din timpul de emisie, o bună parte era dedicată cuvântărilor lui Nicolae Ceaușescu. “Urmează spicuiri din programul TV din această seară: spic, spic, spic, spic… va fi ora spiciurilor”.

Sigur că veselia generală din umorul studențesc avea umbrele ei, cum am mai spus. Ofițerii din Securitate urmăreau atent mișcarea. De altfel, în afară de capitolul dedicat glumelor, documentarul mai prezintă capitole despre cenzură, organizatori, Securitate, studenți care au suferit și un capitol despre ultimul festival al umorului studențesc care a avut loc, după cum spuneam, la Cluj în mai 1989.
Putem încheia spunând că umorul a fost mai mult decât o formă de supraviețuire mentală. Ridiculizând regimul Ceaușescu, studenții reușeau să insufle curaj și celor din jur. Râsul a fost pentru români egal cu ideea de libertate. Până la libertatea adevărată nu a mai fost decât un pas.

(reluare)

Grupul GEOF, Timişoara, 1987

G r u p u l_ G E O F.   S-a vorbit foarte mult despre noi, mai mult atunci decât acum, desigur. De curând, Golo a reusit să recupereze acest film foarte rar. Este evolutia din Finala Festivalului Artei şi Creatiei Studentesti, Timisoara ,1987. Eram la inceputurile activităţii scenice. Marea capodoperă, insă, o realizare exceptională,  de referinţă pentru secţiunea grupurilor satirice, “Copiii căpitanului…de sub podul Grant”,  se pare că a fost pierdută definitiv. Multi se mirau, pe atunci, cum de mai umblam liberi pe stradă, după acest recital antisistem. Grupul GEOF al Universităţii din Bucureşti avea să cucerească primul premiu, dar şi să intre definitiv în conştiinţa celor care au avut privilegiul de a urmări apariţiile lor scenice. Grupul GEOF, un grup intrat la propriu în cartea de istorie a neamului românesc.

.

Grupul GEOF, Timişoara 1987. Începutul sfârşitului

Ultime replici ale unui spectacol fabulos. Timişoara, 1987. Festivalul Artei Studenţeşti. Finalul unui spectacol, dar şi începutul sfârşitului comunismului (?). Sala arhiplină, înconjurată de forţele de represiune ale vremii, a rezonat extraordinar. În nebunia noastră, am crezut că putem spune, că putem ajuta cu ceva la căderea monstrului. Suntem bucuroşi că încă mai existăm pentru a vă povesti. Ne găsiţi şi in cartea de istorie cl. a XI-a, manual editat sub egida Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului. Mai greu, dar nu imposibil, va fi să ne întâlniţi. Pentru conformitate, a fost odată GEOF, grupul Universitaţii din Bucureşti, in componenţa:  Adrian Gologan, Viorel Gaiţă, subsemnatul Nastyb0y. Replicile erau următoarele: “-Gata, să trecem la text, dar să avem grijă să nu ne scape nimeni !   -Da, cred că nu ne mai scapă nimeni !    -Bine, atunci să învăţăm şi pasul (de gherlă, nota trad.)! Auzi, ai dat jos ăla de acolo?    – Nu, lasă-l că mai are puţin şi cade el singur! ”

P.S. Priviţi sacoşa din mâna lui Viorel Gaiţă ! Era un model cu zăbrele, singurul de pe piaţă, pe atunci. Ar fi la modă şi azi.

.

.

.

Update 1. S-ar putea scrie un roman pe marginea acestui spectacol. Nu a fost unul dintre cele mai reuşite ale noastre. Era finala Festivalului Naţional al Artei şi Creaţiei Studenţeşti. Poate vă întrebaţi cum am reuşit să depăşim cenzura comunistă. Am înfruntat riscuri enorme, dar există şi multe explicaţii. Le găsiţi pe undeva, răsfoind această categorie. Acum, doar câteva chestiuni despre ceea ce se vede. Eu eram foarte crispat. Jucam rolul unui băiat rău, un “distrugător” de bunuri din cămin. Aveam o “salbă” de becuri la gât, dintre care unul era enorm. Cred că avea  1000 w. Nu mai repetasem cu “accesoriile” pe mine, drept pentru care am reuşit să sparg un bec  şi am trăit cu spaima ca nu cumva să calce colegii în cioburi. Momentul avea multă mişcare scenică. La sfârşit, când am apărut la aplauze, am răsuflat uşurat şi am salutat pe cineva, acolo, la balcon. Era juriul împietrit de spaimă. Aşa ceva nu se mai văzuse în România.  Republica Socialistă România. Printre cei de la balcon se afla şi regretatul profesor de arta actorului de la IATC Bucureşti, Ioan Cojar. După replica lui Golo:  “Da, cred că nu ne mai scapă nimeni!”,  ar fi trebuit să ne dăm băştile jos şi să luăm o morgă tristă, ca şi cum participam la un priveghi. Numai că Viorel a uitat , pentru câteva clipe, să îşi descopere capul. Priviţi ce “uitătură” plină de subînţelesuri a primit din partea lui Golo. Cu toţii ştiam că orice greşeală putea fi şi ultima.

Update 2. După noi, în concurs, conform tragerii la sorţi, a urmat grupul satiric “MSA” al Facultăţii de Litere din Cluj. Chiar dacă aceştia nu au pus mâna pe niciun premiu, au realizat un lucru deosebit. L-au lansat în show biz-ul profesionist pe Ioan Gyuri Pascu. În general, pe atunci, cine evolua după noi, putea să se mulţumească cu prezenţa. Şi asta o spun  cu părere de rău.

Update 3. Ca urmare a acestei reprezentaţii, am fost răsplătiţi cu numeroase premii, tabere studenţeşti la munte şi la mare, dar şi cu o dureroasă interdicţie de a mai apărea pe vreo scenă din România, cu excepţia celor care ţineau de Universitatea din Bucureşti. Bineinteles că, în scurt timp, a apărut “perla coroanei”, un nou text, probabil unul dintre cele mai bune scrise pentru un grup satiric înainte de Revoluţie, care a beneficiat şi de o montare de-a dreptul fastuoasă, intitulat “Copiii căpitanului… de sub podul Grant”. Aducem, si pe această cale, un ‘omagiu’ spre pomenire tuturor celor care ne-au amenintat cu desfiinţarea, unii dintre ei mişunând, bine-mersi, şi astăzi printre noi şi prin funcţii inalte. Respectiv, tov. Clătici (fostă secretară PCR pe Centru Universitar), tov. Ani Matei, tov. Mircea Ursache, tov. Papuc Gheorgfhe, tov. Mihnea Constantinescu. În acelaşi timp, mulţumim cu adevărat celor care ne-au fost alături, contribuind la integritatea noastră. Lor le datorăm faptul că astăzi putem rememora faptele.  Ei au fost: Marius Ţârlea, Ileana Ceauşescu, dl. profesor Antonie Iorgovan, dl.profesor Emil Constantinescu, metodiştii de la Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti şi Clubul Universităţii, mulţi alţi oameni de mare caracter care au cutezat să creadă în noi şi în mesajul nostru.

Update 4.  Făceam şi studii de caz asupra râsului. Există mai multe forme de râs la români, de la un zâmbet forţat la un hohot sănătos. Desigur, în cazul nostru apărea ceva incredibil, un fel de formă transcedentală a râsului. Simptome şi posologie. Atunci când râzi in continuu 15 minute, nu mai poţi deschide gura, simţi că ţi se blochează muşchii feţei şi scoţi un fel de schelălăit, un urlet de furie, un : “au, au , au”  ce aduce mai mult a cerere de ajutor. Apropo. Ni s-a întâmplat, odată, la un spectacol în Bucureşti, când oamenii au urlat o jumătate de oră după noi, am crezut că dau foc la Operă şi tot cartierul dacă nu revenim pe scenă. Boală gravă. Bineinţeles, această formă disperată se produce cam 1 la un milion de cazuri. Aveţi aici un exemplu asupra rarei afecţiuni. Acum, după atâţia ani, mă gândesc cu groază că pe atunci nu exista SMURD. Nici măcar in Timişoara. Sănătate !

Update 5.  Aveam şi papion la bască cu moţ ciufulit, desigur. Eram la protestul papioamelor.

COPIII CĂPITANULUI DE SUB PODUL GRANT (V)

Grupul GEOF de ieri, astăzi

Iată-ne ajunşi şi la final. La finalul foiletonului nostru semiartistic cu nuanţe subversive, ba chiar, depresive, pe alocuri. Se impun câteva cuvinte de încheiere. Aşa am văzut că se poartă la Oscaruri  şi Congresul PSD. Întrucât datoria de onoare a fost îndeplinită, ţinem să mulţumim, încă o dată, tuturor celor care au făcut posibilă această întâmplare a grupului GEOF, al Universităţii din Bucureşti, din perioada 1983-1989.  Fie că este vorba de activiştii Ursache ori Papuc, de preşedintele Constantinescu ori de răposatul Iorgovan, cu toţii au contribuit la marea noastră realizare. Fără ei, noi nu am fi fost, astăzi,  obiect de studiu pentru tinerii învăţăcei ai neamului, dezinteresaţi de comunism. Suntem chiar mândri de această recunoaştere tacită. Personal, mă simt ca un elefant mov care păşeşte prin vitrina cu bibelouri ieftine, la care se holbează nepoţii sosiţi în vizită. Acum, după 25 de ani, suntem liberi să ne savurăm, în linişte, realizările trecutului. Astăzi, privind în urmă, suntem siguri că umbra din spatele nostru ne aparţine în mare măsură. Nu am mizat niciodată pe recunoştinţa urmaşilor noştri. De fapt, nici nu ştim ce am săvârşit, cu adevărat. O fi fost un teribilism sau o slabă amăgire ?

Ultima propoziţie din scenariu ne-a dat şi cele mai mari bătăi de cap. Trebuia să fie ceva emblematic, demn de ţinut minte peste ani. Am avut 3 variante de incheiere. Conform textului, şi nu numai, corabia se scufunda. Înainte de a părăsi scena, aveam câteva lucruri de pus la punct. Ba  ne “luam lumea în cap” (aşezam revista LUMEA pe frunte şi plecam vâslind către alte zări),  ba “ne dădeam la fund” (cu palma), în hohotele sălii care gusta, încă de pe atunci, maneaua umoristică. Cu toate acestea, nouă ne-a rămas în suflet următoarea variantă, originală, de final:  “Căpitanul : Eu rămân… Cineva tot trebuie să-şi sacrifice viaţa-mi (!) încă netrăită pentru o corabie deja putregăită…”. Era o tristă consolare a celor ce supravieţuiau înfruntând nepregătiţi vremurile.  Seamănă cu replica din “Ultimul Vals”, din pauza concertului de adio al formaţiei “The Band”.  Solistul vocal, în culise,  privind la scrumul ţigării uitate în scrumieră:  “Priviţi… Nimic nu mai e ce-a fost…”.

Urmează, aşa cum e şi firesc,  tragerea cortinei.  Să fiţi sănătoşi,  vă urează cei care au fost, odată, GEOF !Privirea lor pierdută şi regăsită, de astăzi, vă spune totul, inclusiv ceea ce a rămas nerostit (vezi foto).

……………………..

M2- …ora a 5-a.

M1- Căpitane, de ce ai gura aşa de mare şi ochii aşa de roşii ?

C- Dar de dinţi de ce nu mă întrebi nimic,  Scufiţo ?

M2- ...Profesorul îşi ţinea cursul…Şi studenţii nu duceau biblioteca…

M1- Căpitanee, furtună în Pacific, ambele serii şi…aoleo, om la apăăă !

C- Dar altceva nu este ? Binee, Voi doi veniţi cu mine, ceilalţi rămâneţi pe loc ! (către omul de la apă). Mă, cum ai intrat la apă (cu urechea aplecată)…ce zice ?…

M1- Nu ştie. Cică l-a luat valul…

C- Hai, nu vii cu noi ? …Noi mergem încolo…ce zice ?

M1- Zice că da !

C- Bine, la revedere !

M1- Dar de unde o fi fost ăsta, căpitane ?

C- Nu ştiu, dar ai văzut ce bine ne înţelegeam (!). Şi s-a dus…

M2- Şi profesorul ( se rosteau replicile legate: “Şi s-a dus şi profesorul…”) îşi ţinea biblioteca cu studenţii care nu duceau cărtile. Ora a 6-a.

M1- Căpitanee, pămââânt !!!

C- Ce strigi aşa ?Unde vezi tu pământ ? (era la CAP) (!). Aia e… Luna. Ba nu e Luna…E  Marte.  Nu vezi canalele şi omuleţii verzi cu roabele ?(se construiau canale cu omuleţi în uniforme, pe atunci) (!). Hai, să intrăm şi noi pe canalul 11 (televiziunea bulgară) (!). Poate acolo e Căpitanul Grant.

M1- Etă gaspadin Grant !( bucuros, ca la Congres) . Căpitane Grant, căpitane Grant !

C- (privind mai atent) Hopa, e căpitan dar nu e Grant (!). A venit să ne ia (pauză, se “spărgea” sala) la şcoală. Hai să ne dăm la fund…Se scufundăăă !!!

M1- Şi ora a 7-a ?

M2- …profesorul îşi ţine cursul în continuare deşi studenţii şi-au dus cărţile la bibliotecă…

M1- (plecând, privind în urmă) Ce faci, căpitane ?…Tu nu pleci ?

C- Nu e nevoie. Eu rămân. Cineva tot trebuie să-şi sacrifice viaţa-mi încă netrăită pentru o corabie deja putregăită (cortina)…

-Sfârşit-

COPIII CĂPITANULUI DE SUB PODUL GRANT (IV)

…………………………………………………………………………………………..

Arde ! Săriţi !

C- Schimbaţi cursul !

M1- Şi studenţii nu duceau cărţile la bibliotecă…Şi studenţii nu duceau cărţile la bibliotecă…Şi se făcea şi ora a 4-a…

C- Asiguraţi rezervele !

M1- Care rezerve ?

C- Nu mai avem rezerve ?

M2- Nu mai avem niciun fel de rezerve.

C- Nici verzi ? (!)

M2- Astea s-au terminat primele. Nu mai avem de nicio culoare.

C- Eu nu-mi dau seama pe ce am consumat rezervele alea verzi, că doar mai mult am vorbit.

M2- Dar ai şi scris, Căpitane. Că doar tu ţii jurnalul (se accentueaza pe TU, telejurnalul de 2 ore era ţinut doar de EL !). Nu fi modest…Căpitane, ce ne facem, că avem vântul în faţă şi cârma în apă ?

C- Ce ne facem ? Ne facem câte o cafeluţă. De aia de-a noastră, nu toate amestecurile (!)

M1- Şi profesorii nu duceau studenţii la bibliotecă…

C- Care mai este adâncimea ?

M2- Baziaş 325 cm. Pod de gheaţă la malul celălalt. Cernavodă 883 cm. Pod de betoinnnnn !. Scade 2 cm. Podu Înalt  1475. Scade 5 cm…

C- Da. Văd. Cota e în scădere peste tot. Se vede fundul, deja...(!, să nu uităm cota de alimente pe cartelă)

M2- Căpitane, busola asta a luat-o razna…

C- Legaţi-o şi aduceţi-o repede inapoi ! (!)

M1- Căpitane…Uf ! Ne-au tăiat toate apele ! (se tăiau mai ales apele calde, să nu uităm !). Avarie !!…Cheamă Centrala !

C- Alo ?Centrala ? Aici Căpitanul Avarie. Centrala, dă-mi Aprovizionarea…Alo, Aprovizionarea ? Dă-mi, te rog, Centrala…Alo, Constanta ?Ai dat, dragă, de mâncare la copil ? (M1, pescuind– Tot stavrid…) Ce ? De unde ? (M1– Ce coadăăă !) Cum, care copil ? (M1– E somn !) Ce face, doarme ? Cum se simte ? (M1– Mai mişcă, e încă viu !)…Aici e zi, dar la voi trebuie să fie întuneric ( cu siguranţă era întuneric !). Ce e , mă , cu voi ?Nu sunteţi în apele voastre ?(!) Ce ai, marinare, ţi-e frică ?

M1- Cui, mie ? Eu ? Eu, care sunt pe mare de când am plecat ? Eu, care aş putea să trec Dunărea înot şi Oltul călare ?Mie, Căpitane ?…Da, mi-e frică.

M2– Şi studenţii îi ţineau în continuare profesorului cursul la bibliotecă. Ora a 5-a.

…..

(va urma)

COPIII CĂPITANULUI DE SUB PODUL GRANT (III)

Desigur, mulţi s-au întrebat cum au putut trece asemenea texte bariera cenzurii comuniste şi, mai ales, cum a fost posibil să se rostească aceste vorbe “grele” în faţa unor mase de oameni, în acele vremuri. Cum a fost posibil ?Raspunsul îl puteti găsi, cel puţin în parte, citind ceea ce v-am împărtăşit până acum. A rămas în suspensie o cantitate oarecare de adevăr care, probabil, nu se va afla niciodată. Chiar dacă nici nouă nu ne-a fost uşor, nu am dorit să discutăm despre necazurile proprii, după 1989. Mulţi dintre colegii noştri au pătimit mult mai mult pentru mult mai puţin. Au fost bătuţi de Securitate, au fost închişi , exmatriculaţi din toate instituţiile de învăţământ. Ne aplecăm frunţile în faţa lor . Şi suferinţele acestor eroi adevăraţi, dar neştiuţi,  au putut face posibilă libertatea  de care ar trebui să ne bucurăm astăzi. Cei care au fost pe punctul de a-şi sacrifica chiar viaţa pentru un ideal nobil merită respectul nostru deplin. Merită, de asemenea, să pomenim de  grupul satiric al  Universităţii din Galaţi dar şi de Andrei Păunescu (fiul lui Adrian Păunescu), care avea să fie exmatriculat din Facultatea de Litere,  la 24 de ore după ce intrepretase, sub ochii noştri, un cântecel nevinovat pe versurile “vinovate” ale tatălui său. Ne înclinăm în faţa membrilor organizaţiei studenţeşti ilegaliste “Vulturul Brâncovenesc” , cei care au tipărit şi împrăştiat  manifestele anticomuniste (Radu Chesaru, membru fondator, avea să moară la Revoluţie,  împuşcat fiind dintr-un elicopter cu însemne identificate ulterior)   (foto : grupul GEOF in spectacol şi pag. 3 din documentul original)

…………

Viorel, donatorul onorific de serviciu

M2: Da…şi profesorul îşi ţinea în continuare cursul. Cu orice preţ…

C:  Cu amândouă mâinile.

M2: Să nu i-l ia nimeni. Şi studenţii nu aduceau cărţile la bibliotecă…Ora a doua. La un semnal, uşile se izbeau de părete, apoi de podea.

M1: Şi ?

M2: (din ce în ce mai patetic şi fàrà noimă, în transă aparentă) Şi, cu un zgomot asurzitor, apăreau…studenţii. Valuri, valuri. Erau doi. Valul unu şi valul doi. Distrugeau bunuri. Şcoala se cutremura. Tsunami, tsunami…Citeai în ochii lor bucuria revederii şi dorinţa despărţirii. Profesorul nu citea. El vorbea liber (!, accentuat, tipat aproape). Noi ne întrebam cum de mai poate. După atâţia ani ( !, pe scena se rostea fără pauză :”…noi ne întrebam cum de mai poate după atâţia ani…”, moale, duios chiar) profesorul îşi ţinea cursul în continuare. Studenţii tot nu duceau cărţile la bibliotecă. Ora a Treia… (se va continua până la ora a Şaptea, analogie cu ziua a  şaptea din Biblie)

M1: Căpitane, o sticlă cu un mesaj ! ( se pescuieşte din “ocean” o sticlă). Cred că e de la Grant, de anul nou.(!). Dar e cam distrus  (!)…

C: Cine, anul nou ? Ce zice ?

M2: “aufragiu”. Asta cred că e naufragiu. Orabie rant. Adică, “corabie Grant”.  Nu mai înţeleg nimic :care ţină…lutonieri…ulţi…vizor…mâni nu…ulgari…sericiutate…E 88 grade N…novaia metoda…45 grade E…Sunt ot acolo…Ajutor…rant. ( se citea accentuat, încât să rezulte : “mâncare puţină, plutonieri mulţi, televizor români nu, doar bulgari, biserici mutate novaia metoda  etc.) . Nu uitaţi :  “…eviza oastră este …icio …asă…ără…eşte !” (reclama de pe podul Grant). Aici e clar, căpitane, este de la Grant.

C: Eu am înţeles tot. Dar ce vrea să spună ?

M1: Cred că l-au prins sericiutaţii şi l-au dat pe mâna nugarilor dar după o metodă nouă (aici o “dăm puţin la întors, după cireş”, cum se spune)

C: Mamă, ce coordonate are…Noi n-o să ajungem niciodată până acolo (!). Sunt chiar pe banchiză…

M1: (pescuieşte de zor)  Stavrid…stavrid…ulei…petrol…stavrid…balenă…crap…(ţipă) Crap, căpitane !!!

C: Crapă !

M2: Căpitane, am prins trei peşti în două zile, nu trimitem o telegramă (! obicei comunist) să ne trimită sare, că se strică..

M1: (adulmecând prin aer) Cred că se strică…vremea (!) Căpitane, vine furtuna !!!(!, cu 2 ani inaintea Revoluţiei)

(aici se introducea la volum maxim, brusc, un pasaj din ACDC- “Highway to Hell” , se arunca o chitară din culise, se făcea playback pe melodie, la final se distrugea chitara…)

C: (cu o voce calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat, spre M1) : Unde ai citit aşa ceva ?

M1: N-am citit…

C: Atunci nu vine…

M1: N-am citit dar se aude…Vine de la munte, peste cinci minute (ameninţător, noi bănuiam ca Revoluţia va veni dinspre Braşov)

M2: (alienat de tot) Şi profesorul îşi ţinea în continuare cursul, şi profesorul îşi ţinea în continuare cursul…

-(va urma)-

COPIII CĂPITANULUI DE SUB PODUL GRANT (II)

Vă povesteam că primul mare succes naţional al grupului GEOF a venit de  la Timişoara, cu prilejul fazei finale a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţesti, 1986. Mulţi dintre participanţii la acel eveniment aveau să dobândească notorietate, după 1989,  în domeniul profesional  pentru care se pregăteau sau în cel cultural. Să consemnăm la întâmplare câteva nume : Uscat & Trofin + “Rabă” Racz (“BUM”- Politehnica Cluj), Ioan Gyuri Pascu -(“MSA”- Fac.Litere Cluj), Brigada ASE (regia Fiţi Arieşanu, cu doi viitori miniştri în componenţă: Alin Burcea şi Ovidiu Grecea), “8+1 fără cârmaci” ( Politehnica Iaşi-CH, lideri ai vieţii culturale ieşene din prezent) , Brigada Drept- Universitatea din Bucureşti (alcătuită din juriştii de înaltă probitate morală de astăzi, regia : Gelu Colceag, Teatrul Naţional Bucureşti), grupul GEOF ( cu “marinarul nebun” Viorel Gaiţă în componenţă, cel care avea să fie răpit de “interlopi”, în direct, într-o emisiune televizată  a anului 2009, din faţa preşedintelui Emil Constantinescu). S-au închegat atunci prietenii durabile, s-au depus jurăminte de credinţă în vederea continuării luptei, cu mijloacele noastre,  specifice, pentru atingerea scopului comun: dobândirea  libertăţii depline, neîngrădite, spre care tânjeam cu toţii în acele vremuri grele . (în foto, pagina a doua a documentului original)

………….

M2 : Căpitane, mai avem mult de tras la rame ?

M1 : Căpitane, mai avem mult de tras ? (!)

C : (iluzia de transă)  Căpitane, mai avem mult ? (işi ia seama)…Aoleu !De câte ori să vă spun, să nu mai vâsliţi toţi pe aceeaşi parte (!), că ne invârtim în cerc !? (!)

M1 : Păi, tribordul e putred, căpitane ! ( imperialismul, dreapta politicii, aşa cum ne învăţa doctrina comunistă !)

M2 : Căpitane, mi-e foame. Nu mâncăm ? (interogativ)

M1 :  Căpitane, ne  e  foame. Nu mâncăm. (afirmativ). Nu mâncăm şi noi ceva, că am făcut ceva (pauză) drum. Ar trebui să ne mai tragem şi noi (pauză) sufletul…

C : Trăgeţi-vă sufletul între voi şi nu vă opriţi .(aici se râdea en-gros, voi ştiti de  ce)

M2 : Dar nu mâncăm ?

C : Azi ?Păi, unde te crezi tu ,marinare, azi ? În cantină ?Să mănânci odată (adică, odată, hă, hă, hă, demult) şi să te saturi de trei ori pe zi ?

M2 : Căpitane, eu nu mai pot. Ies la pescuit.

C : Păi, câţi ani ai ?

M2 : Păi, câţi îmi dai ?

C : De la opt la zece (! programul TV de atunci).Pescuitul este interzis de la opt la zece. Avem alt program(!)

M1 : Căpitane, mă uit la tine şi îmi amintesc de mama, şi ei îi plăceau peştii (aproape plângând). Aducea în fiecare zi unul, mereu acelaşi. A doua zi îl ducea înapoi. Noi nu-l înghiţeam. Dar ei îi plăceau atât de mult reclamele. Lucra cu GRANT, pe GIULEŞTI…

M2 : ( incepe un rol de compoziţie, se alienează treptat, devine incoerent în expunere, crescendo) Ce-or fi făcând ceilalţi la şcoală ?Acum, oare, mai lipsesc sau se chinuie să înveţe ?

M1: Şi profesorii, ce meserie grea au !

M2 : (din ce în ce mai incoerent în gesturi şi privire, aproape recitativ)…Să vii dimineaţa în zori, când se lasă seara, la şcoală, să te uuuurci la catedră, să te uuuiţi zâmbitor spre sala de curs. Şi sala de curs să se uite…spre tine. Iar într-un colţ, acolo, FEMEIA… de servici, măturînd resturile. Ici- colo câte un student dormind. (hotărât, vendicativ, arată cu degetul). Iar dintre ăştia sunt şi câţiva care nu duc cărţile la bibliotecă. Am şi o listă...(aluzie clarà la şefa cenzurii, secretara de partid pe CU, tov. Clătici !)

C : Ce obicei….

M2: ( continuind discursul în transă)…Dar şi profesorii. Uneori cereau şi condica…

C: Ce obicei….

M2: Nu era nimeni prezent…

C: De obicei .

-Va urma-

P.S.  Facem apel la cei care deţin înregistrări video-audio cu grupul GEOF, să ne contacteze. Cu ocazia postării următoarelor episoade, vor fi publicate  fotografii-document, descoperite recent în arhive.

COPIII CĂPITANULUI DE SUB PODUL GRANT (I)

(cuvânt înainte). Începem astăzi să publicăm, în premieră pentru mass-media din România, textul de grup satiric considerat, pentru această specie, “capodopera creaţiei ultimilor ani ai epocii “de aur”. Acest scenariu a apărut după imensul succes al grupului GEOF, al Universităţii din Bucureşti, de la faza finală a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, Timişoara, 1986.(cu textul :”Să nu ne scape nimeni !”). Într-o şedinţă ad-hoc de la inceputul anului 1987, ni se  atrăgea serios atenţia, de către tov.Clătici, secretara de partid pe centru universitar, că ar trebui să abordăm în scenariile noastre o tematică mai apropiată spiritului studenţesc. Ni s-au dat şi indicaţii clare: studenţii chiulesc de la cursuri şi, mai rău, obişnuiesc să nu returneze la timp cărţile împrumutate din biblioteci !. Aşa a apărut pe lume :“Copiii căpitanului de sub podul Grant“. Acest text are o anumită conotaţie, atunci când este citit ca o lectură oarecare. În acelaşi timp, exista o interpretare pentru depăşirea cenzurii cu vizionări în cerc restrâns şi o alta pentru apariţiile în public. În aceste din urmă cazuri, textul are cu totul alt mesaj. Mijloacele scenice se diversificaseră foarte mult, prestaţia actoricească era aproape perfectă, astfel încât orice inflexiune în plus a vocii dădea un sens diferit dialogului. Vom folosi adnotările şi indicaţiile de regie originale. Semnul (!) va fi folosit în locurile în care apar cel puţin două înţelesuri ale cuvântului, frazei precedente. Aici, de regulă, interpretarea era întreruptă de aplauze la scenă deschisă. Este momentul să aducem, chiar şi după atâţia ani, mulţumirile noastre d-lui prof. Emil Constantinescu (cel care ne aviza, de formă, textul la nivel de facultate). Dorim să aducem un omagiu şi d-lui prof. Antonie Iorgovan (Dumnezeu să-l ierte !), cel care “răspundea” de noi la nivel de Universitate. În fotografie, prima pagină a documentului original (vezi şi postările anterioare pe această temă). Desigur, vă veţi întreba de ce apare atât de târziu acest document. Sunt două motive, şi numai două. 1.Am reuşit cu greu să ne reunim în formula de trei a grupului. În fapt,numai o dată în ultimii 20 de ani. 2.Există, încă, chiar dacă pare greu de crezut, acea temere specifică celor care scriu în notă umoristică, de a nu li se “fura” poantele ori ideile  din creaţiile proprii.  Drept pentru care hotărâsem în 1989, când ni s–a interzis apariţia în public sub formula GEOF, să nu mai publicăm niciodată, nicăieri, acest scenariu, orice s-ar întâmpla. Toate exemplarele de lucru au rămas la mine. Se pare că s-au întâmplat, între timp, lucruri care ne-au depăşit puterea de înţelegere.

(zgomot de valuri, sirene de vapor, un pescăruş, următorul pasaj este înregistrat pe bandă, scena este goală) :“Căutarea noastră a început la dana de acostare pentru că e uşor de acostat cam mult dar barem stim că nu ne foloseşte la nimic şi scade văzând cu ochii nu e bine că am ajuns aici. Dintre sute de catarge apar trei puncte. Câte oare se vor sparge ?Punctele cresc. De fapt, noi suntem. Bine. Acum v-aţi liniştit ?Că noi nu am reuşit…”(cuvintele sună voit  lipsite de sens, agramatismul este intenţionat, pentru a nu se desluşi esenţa)

(apare în scenă echipajul “vâslind”, primul este marinarul 1 , intră şi marinarul nr.2 care are un ochi de pirat, acoperit; ultimul apare “căpitanul” care vâsleşte puţin derutat; când întoarce faţa către public, se observă că are ambii ochi “de pirat”, acoperiţi}

M1- Căpitane ! Oare facem bine că fugim(!) de la şcoală ?

C- Nu, dar ce m-ai întrebat ?

M1- Dacă facem bine că fugim de la şcoală…

C- Unde vezi tu că fugim ?Ne retragem atât tactic cât şi strategic cu faţa la ea. Ne ajunge (!) şi nouă. Ce tot atâtea cursuri, seminarii, şedin….şedin…..şedin….(i se impotmoleşte “vâsla”)

M2- Ţee, ţe ţi ţ-a întâmplat Căpiţane ?

M1- Ne ducem în larg. Acolo nu ne mai găseşte nici nimeni (!)

M2- Daa, e mult mai bine să stai pe mare decât să stai aşa, pe uscat…(!)

C- Uscat ? Unde e uscatul ? (privind prin lunetă, deşi are ochii acoperiţi)

M1- Aici sunt Căpitane, ai treabă cu mine ?

M2- Căpitane, şi dacă ne răzgândim ?Dacă ni se face un dor nebun de şcoală ?Cum mai găsim drumul înapoi ? Nu avem niciun indicator. Nici tu metiloranj, nici tu turnesol…

C- Fii făra grijă. Nu am ridicat ancora din port. Ne orientăm după lanţ (!). Ne trage el (!) singur înapoi. Atenţie ! Mă, nu cumva să schimbaţi direcţia…(!)

M1- Şi unde o să ajungem aşa, tot vâslind cu spatele ? (!) Nu vedem unde înaintăm (!)

M2– (arătând către ochiul “de pirat”) Nu ştiu. Eu, uite, din cauza ochiului (! semnul PNŢ) nu am nicio perspectivă. Să-l întrebăm pe Căpitan….Căpitaneeee, unde ar trebui să ajungem ? (!)

C- (cu faţa către public, arătând spre ochii săi de pirat). Nu ştiu. Eu nu văd nimic ! (!)

M1, M2 – (sar brusc în picioare, scandează ca la congres, sacadat, în cor) Nu-i nimic. Noi mergem după tinee ! (!)

(căpitanul îşi dă jos “ochii de pirat”)

M1- Căpitanee, luăm apă! A crăpat coca !

C- Coca Cozma sau Coca Cola ? Păi, nu ţi-am spus să iei una nouă din magazin ?

M2- Atât am găsit, căpitane. Nu aveau decât iahturi. Dar astea se dădeau numai cu elicoptere. Şi am casa plină (!)

M1- Căpitanee !

C- Ce mai  e, marinare ?

M2- Nimic. Mai fac din când în când apelul…(!)

-Va urma-

Va urma (?)

Stimati prieteni,

Va multumim pentru atentia cu care ne inconjurati. Chiar si atunci cand postarile noi lipsesc de pe blog. Va urma, asa cum v-am promis, publicarea in premiera absoluta a textului  : “Copiii capitanului de sub podul Grant”, cu adnotarile si indicatiile originale de regie, din 1987. Acest text este considerat, de catre specialistii in studiul comunismului, cel mai bun scenariu “in doaua chei” scris in ultimii ani ai acelui regim crunt. Va fi publicata, in fotografie, si pagina originala a documentului, dactilografiat  pe o masina de scris recuperata cu greu,  de colegul Gologan, cine stie de pe unde. Vom reveni cu amanunte, in scurt timp. Pana atunci, va punem putina muzica, la difuzor.  Nu va costa nimic sa ascultati. Sau, ma rog, mult mai putin decat o taxa pe  saorma.

Tears in Heaven – The Choirboys & Eric Clapton

Un cuplet incredibil. Autor: Constantin Tănase, ‘contemporanul nostru’

Stimaţi prieteni şi dragi cititori de bloguri discrete,

Vă mulţumim din inimă pentru frumoasele urări pe care ni le-aţi trimis cu ocazia Anului Nou. Dorim, cu acest prilej, să vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie. Referitor la blog, înainte de închiderea ediţiei, ‘en-fanfare’ şi fără epoleţi de recuzită, vom publica ultimul text al scenetelor grupului GEOF,  “Copiii căpitanului de sub podul Grant”, care a avut parte de două reprezentaţii cu sală arhiplină, (ultima, în sanctuarul aulei Faculăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti), după care “bijuteria anterevoluţionară a coroanei” scenariilor “subversive” în două chei avea să fie, definitiv, pusă la index împreună cu autorii ei.

Dar, înainte de a publica, în exclusivitate şi în premieră absolută pentru mass-media din România, acest document senzaţional, asa cum a fost conceput de autorii lui, care au intrat la propriu în cărţile de isţorie ale neamului, ţinem neapărat să postăm textul unui cuplet din repertoriul lui Constantin Tănase, compus cu puţin timp înaintea morţii sale. Textul este şocant, în opinia noastră. Nu am găsit alt cuvânt pentru a descrie senzaţia care te încearcă citind aceste rânduri. Sunt atât de actuale, de parcă au fost scrise ieri sau, mai degrabă , alaltăieri. Nu ne-am îndoi că vor fi actuale şi mâine, ba chiar şi la anul. Citiţi şi reflectaţi, stimaţi prieteni !. Ne exprimăm gratitudinea, cu această ocazie, faţă de drăguţa şi sensibila noastră colegă de facultate, Adriana Nechita, care ne-a pus la dispoziţie textul integral al acestui cuplet, uimitor prin atemporalitatea sa.

“Şi cu asta ce-am făcut?”

Constantin Tănase (1880-1945)

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare ! Jos Cutare !?
Şi cu asta ce-am făcut ?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie ,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize ?
Şi cu asta ce-am făcut ?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?