Transplantul de cap la români

Avatar cu cap de Melisa din Bărbuleşti

Cea mai mare cucerire a chirurgiei moderne a ajuns, în sfârşit, şi la noi. Chiar dacă mulţi străini nu o recunosc, sunt sigur că şi-ar dori cap de român pe umeri. Cu urechi, cu tot, desigur. Păi, stimaţi cititori de bloguri obscure, cine nu ar vrea să îşi ataşeze, la un corp de umil trecător prin viaţă, un cap de… Tonitza?. Ori de  Brâncuşi. Sau, de ce nu, de Vuia, Dracula, respectiv, Inna, Alexandra Stan nebătută ori Andreea Esca nefardată?.  S-ar putea forma, chiar, un fel de castă, un Bilderberg, o Uniune Planetară a celor cu cap de român. Vă daţi seama ce s-ar putea  întâmpla? Omenirea ar  trece, după lupte seculare, într-o nouă epocă. Cea a  românizării forţate.

O specie necunoscută de om, cu adaptabilitate sporită şi rezistenţă la stress, în regim de foame, s-ar impune fără probleme. Planeta Pământ se va repopula, în timpul cel mai scurt, din peninsula Kamceatka la Polul Sud, din Yosemite Valley până în Trafalgar Square (mai ales), cu noile creaturi mixate prin medicina actuală. Homo Sapiens Romanocefalus  se va încorona drept noul stăpân al lumii. Fericit va fi, în consecinţă,  acel american obscur din Bronx  care ar primi un cap din genul lui Becali. Într-un an de zile ar deveni, din homeless renegat, multimiliardar omnipotent. Ar institui imediat  taxă pe podul din Brooklyn, ar vinde pe bucăţi, numai către miniştrii apărării, Central Park-ul şi ar înfiinţa, chiar lângă Statuia Libertăţii, un cartier de lux, dar fără canalizare, „Pipera 2 from USA”.

Cine nu şi-ar dori, chiar şi Obama să fii, un cap de Adi Minune, să le cânţi yankey-lor manele rithm and blues, rock and Vijelie, cu a lui nemuritoare: „Of, viaţa mea!”, respectiv „Oh, my life”., american style?  Evident, o groază de  astfel de combinaţii, mai mult sau mai puţin horror,  s-ar putea constitui  datorită noilor cuceriri ale ştiinţei. Astfel, o Monica Tatoiu cu corp de Nadia Comăneci ar fi realizabilă, numai să vrea şi ea, normal. Există, însă, ca în orice transplant ordinar de organe, şi incompatibilităţi de acceptare, pe baza analizelor ADN, EKG sau CIA făcute de către specialişti. Cine şi-ar putea închipui  o Madonna cu bust de Mama Natură, ori  o Jesicca Alba cu nas de Tonciu? Nci măcar un Ponta cu chip de Băsescu nu ar fi acceptat, în ciuda coabitării liber consimţite. Totul până la un punct.

Sociologii  atrag atenţia că joaca de-a capul de român, fără studii complexe de impact asupra omenirii, ar putea fi devastatoare. Se ştie că transplantul de cap este acum o realitate, dar nu şi transplantul de corp, de trup fără partea superioară,  capul. Cu gât, cu tot. Adică, să nu cădem în extrema cealaltă, stimaţi compatrioţi.  Majoritatea românilor de la bloc şi-ar dori trupuri de congolezi, mai mult în sezonul estival  şi, mai ales, de eschimoşi, iarna, când se scumpeşte gazul. În felul acesta, purtarea capului de român ar deveni un fetiş, o modă trecătoare, precum cea punk, hippy sau power-flower.

Nici invers, adică viceversa, căpăţâni de chinezi pe umeri de români, nu ar fi de dorit. Păi, în zece zile s-ar termina toate autostrăzile, am pune un turnuleţ Eiffel pe Moldoveanu şi am copia Monte Carlo în Mamaia lui Mazăre.  Plus Las Vegas la Năvodari. Nu ne-ar mai rămâne nimic de făcut, iar poporul ar putea degenera prin trândăvie. Şi aşa, ultimul recensământ zice că nici nu se mai ştie câte capete de români netto mai sunt prin lume. Vă daţi seama cât de căutaţi am ajuns să fim? Aşadar, fiţi mândri de voi, dragi prieteni, fiţi mândri de capul vostru, nu lăsaţi la preţ şi, mai ales, să nu trăiţi, vorba aceea „cu capul în nori”. Acolo, sus, nu face doi bani. Aici, vă puteţi îmbogăţi subit.. La bună vedere, pe curând!. Eu nu îl dau, deocamdată. Aştept oferte serioase.

Maidanezul

(reluare)

Maidanez albit de griji

Toate popoarele lumii încearcă să se identifice cu simboluri reprezentative pentru arealul geografic propriu. Vulturul nord-american, puma argentiniană, cocoşul galic,  leul camerunez  sunt doar câteva exemple. În cazul nostru, aţi fi înclinaţi, probabil, să credeţi că ursul brun, pelicanul veşnic înfometat sau capra neagră ne-ar putea reprezenta perfect, alături de frunza cu peţiol, ruptă din Grădina Carpaţilor. Ei bine, sunteţi într-o gravă eroare, stimaţi compatrioţi. Priviţi cu atenţie în jurul domniilor voastre. Păi, nu-i aşa, cine ne-ar putea înfăţişa mai bine trăirile, caracterul, obişnuinţele strămoşeşti decât clasicul nostru maidanez de tip urban?

Românul a evoluat în permanenţă. De-a lungul secolelor, am trecut uşor de la luptele pentru apărarea gliei, la lupta pentru ciolan a zilelor noastre. Acelaşi lucru a păţit şi maidanezul.  După ce a fost gonit din curţile bunicilor de către constructorii ceauşişti de blocuri, a fost pus să caute, în umilinţă, resturi de copane democratice prin tomberoanele eco ale economiei de piaţă. Blazonul nostru de tip canin se mulţumeşte cu puţin, bătaia şi chinurile existenţiale au devenit pentru el un fel de avatar perpetuu şi garantat pe vecie. Cu toate acestea, el nu şi-a luat lumea în cap, ba a rămas lângă cel care a mai şi scornit versuri de şagă pe seama lui: “Din bucata mea de pâine, nu am dat la niciun câine”.

Nimeni în lumea asta nu a suportat criza mondială mai bine decât rom…omniprezentul nostru maidanez cu urechile blegi,  de la colţul străzii. Şi, dacă noi, românii, în dorinţa noastră de socializare extremă, ne îmbulzim pe la promoţii de tigăi ori apă sfinţită, maidanezii se unesc în aceeaşi dorinţă de întovărăşire în vestitele haite de cartier. Dar asta nu o fac din răutate. Ci pentru a beneficia şi ei, ca şi noi, de promoţiile din preparate ale resturilor porcine, pe la sărbători, ori de câte un ibric de cafea proiectat la nervi, pe fereastră,, într-o zi geroasă de iarnă.

…

Socializare prin ANL

Talentele lor sunt şi talentele noastre,  X factorul lor şi Vocea României lor sunt mândria poporului nostru, unic în lume. Cine latră  mai tare la lună decât un maidanez mioritic rănit din dragoste? Poate, doar, un senator buldog al puterii la opoziţia jigărită, ori vreun pitbull din România Mare la canişii din coteţele ‘ţinutului secuiesc’.

El, maidanezul, simbolul nostru atât diurn cât şi nocturn,  a fost oropsit periodic, ameninţat, claustrat, trimis în lagăre  la marginea oraşelor şi adus înapoi, i-a fost găurită urechea şi i s-a introdus cardul de sănătate obligatoriu, plus un număr unic. A fost vaccinat de gripă aviară, fără voia lui, chiar dacă el suferea de jigodism. Ba, mai mult, el este acum vânat, cu acordul autoritătilor locale, mai ceva ca tigrii siberieni ori rudele noastre din pustiu, şacalii tranziţiei sau câinii bingo. Desigur, maidanezii au şi ei nomenclatura lor, cei care trăiesc în luxul dăruit de către miliardarii de carton, se hrănesc cu pietricele comestibile şi latră, râd sau vorbesc la comandă.

Elita lor nu este cu nimic mai prejos decât elita noastră, a celor veşnic ciufuliţi şi batjocoriţi de stăpânii nostri cu faţă umană. Maidanezul e fratele nostru, e imaginea, logo-ul  şi întruchiparea noastră. Iată de ce micul erou dătător din coadă merită să apară ca o efigie nu numai pe drapelele de la Dinamo. Viaţa lui e viaţa mea, sufletul lui e suftetul tău, române!  Deh, viaţă de câine, veţi spune, stimaţi compatrioţi şi  oameni de bine.. .Ba bine că nu. E viaţă de român pur sânge, domnilor şi doamnelor. De maidanez.ro.

Grupul LOGIC. 30 de ani de la înfiinţare

1983. În urmă cu 30 de ani, se înfiinţa primul Grup de Pantomimă din România. Grupul LOGIC- al ICMJ Brăila- în componenţa Viorel Cîrîc, Petruş Brânzea, Mihai Vasiliu, Lică Barbu. S-a născut, mai precis,  în ianuarie 1983. Un pionier al artei interpretative, al teatrului alternativ de expresie corporală, al “schiţelor” satirico-umoristice în limbaj universal, din România. Ştampila definitivă a valorii de patrimoniu, odată cu includerea trupei în Istoria Umorului Românesc, a fost pusă de către criticul de teatru şi film, Valentin Silvestru. Sutele de miniaturi, unele de o excepţională importanţă, au rămas în memoria catalogului grupului şi spectatorilor acelor vremuri, uluiţi de revoluţia în exprimarea artistică ce se petrecea în faţa lor, în ciuda vremurilor triste şi reci pe care le traversam. Laureat al  Festivalului Umorului “Constantin Tănase”, “Mărul de Aur”etc. Mesajul lor, mesajul grupului LOGIC, “afişat” în faţa unor săli arhipline, de multe ori cu public în delir, era, de fapt, un strigăt elaborat, ticluit, compus atent, regizat şi exersat îndelung, care putea fi auzit şi înţeles pretutindeni în lume. Strigătul va fi înţeles, în continuare, şi peste sute de ani, oriunde. Drept pentru care, este de datoria mea să consemnez cei 30 de ani de la înfiinţarea grupului LOGIC.

.

Grupul LOGIC-Brăila, în urmă cu 30 de ani. Primul grup de pantomimă şi expresie corporală în limbaj universal din România

Pact de coabitare între oameni

Pact între 2 oameni, al 3-lea se uită, al 4-lea nu ştie

Art.1. Acest pact, fiţuică, protocol face referire la relaţiile de colaborare instituţională şi nu va fi dat publicităţii, el fiind un „gentlemen agreement” între două persoane. Eventual, va fi prezentat pe surse domnilor Barroso, van Rompuy, Hollande, Schultz, doamnei Merkel şi tuturor celor care vor dori să afle ce cuprinde această minută de la miezul nopţii, întocmită tocmai în scopul de a nu afla nimeni, cu excepţia numiţilor şi a mass-media, domnul Ciuvică şi Chireac. Destul pentru a şti tot poporul român. Şi diaspora.

Art.2. Conform art.1, pactul face referire la modurile de adresare între oameni, respectiv gentlemeni, respectiv se vor înlocui adresările învechite, cu iz zoo, plus metafore, comparaţii, epitete evidente de genul: „Măi, pisic, am înghiţit o broscuţă, mai merge, dar un porc, case closed, mă doare ficatul, să nu dai briciul maimuţicii că te bagă la referendum „ etc.

Art.3. Se vor respecta legile ţării, Constituţia, precum şi DNA, ANI, SRI, CCR, SIE, MRU, Anastase, Udrea, Boc, Lăzăroiu, care ţin la ei ca la ochii din cap. Şi ei la mine, respectiv ca la ochii lor din cap.

Art.4. În cazul în care vor apărea probleme urgente, de politică externă, înzăpeziri, chemat d-na Udrea la DNA, Anastase la Parchet şi MRU la raionul Cosmetice, părţile vor conveni asupra unor noi întâlniri pur informale, dar la ore ceva mai matinale şi în locaţii perfect asigurate, pentru a nu se scurge în presă vreo ştire, respectiv confidenţialitate asigurată, domnul Ponta va închide GPS-ul de la telefon când va veni la mine iar eu nu voi uita tasta „tape record” apăsată în timpul discuţiilor tete-a-tete între cele două părţi plus domnul Antonescu, dacă va fi treaz la ora aceea, şi domnul Constantin, dacă îi vor da voie părinţii.

Art.5. Situaţiile protocolare în care există posibilitatea ca cei doi gentlemeni să se întâlnească în public, vor fi evitate şi vor fi tratate după cum urmează. Exemple.  (A) La 1 decembrie, se va păstra distanţa, cu următoarea dispunere în spaţiu: minim doi nepoţi- de-a dreapta, d-na Aspazia – la stânga, Coldea în spate – cu ochelari, Gogu de la Jandarmerie – pe gard, Iliescu – la 70 de metri, Iulia Motoc – pe Facebook şi Blaga – pe tuşă.  (B) Dacă gentleman 1 va face, duminica după-amiază de alegeri,  cumpărături la Carrefour-Grozăveşti  (apă plată şi cafea pentru ziarişti, listă de la soţie uitată acasă), gentleman 2 va merge pe şoseaua Olteniţei, în partea opusă, pentru a-şi schimba roata de la Citroen cu bateria de la Voltul ecologic.  (C) La Bruxelles, se va evita afişarea în public cu avion particular, musai Airbus 320 de linie. Călătoria va respecta regulile, astfel: unul dintre oameni va lua loc la clasa economic (respectiv cel agreat de popor, 60%)  şi unul la business, lume puţină, (respectiv gentleman respins la referendum, plus Lăzăroiu), pentru evitare discuţii neprincipiale. Consumaţia se va plăti nemţeşte. Respectiv, gentleman 1 va plăti şi pentru 2, eventual 2+1, de la buget sau magazia lui ‚unguent’. La şedinţele Comisiei Europene, insigna se va purta pe rând, fiecare câte ½ oră, bancheta cu 2 locuri va fi adusă din ţară, la vot ridicându-se mâna cum apucă, fiecare.

Art.6. Acest document va fi unicat, altà întâlnire informală nu a mai existat şi nu va exista, cu excepţia celor cu UDMR  şi altele ce vor  veni conform art.4. Drept pentru care, am semnat acest pact, protocol, agreement, fiţuică, listă de bună purtare, între noi, cei doi gentlemeni, numerotaţi mai jos, 1 şi 2, în prezenţa lui gentleman 3 şi absenţa lui gentleman 4, care nu a ştiut. Strict confidenţial, nicio grijă,

Gentleman 1).  + 60 %    Viorel

…………….2).  – 89 %.     Indescifrabil                  Astăzi, mai spre seară

Averea din cutia de cremă

(proză naivă pe bloguri obscure)

John Stevenson “Shoecream” s-a născut în New York, Manhattan, USA .
Ion Stavarache “Pardaillan” s-a născut în Bucureşti, România.
John a locuit până la vârsta de 14 ani cu părinţii săi de culoare în cartierul Freetown .
Nelu a locuit până la vârsta de 14 ani cu părinţii săi, de toate culorile, in cartierul Ferentari .
În copilărie, John putea fi văzut în fiecare zi la intersecţia străzilor 66 cu 41. Lustruia pantofii angajaţilor de la “Union Bank of America” pentru câţiva cenţi .
De mic copil, lui Ionel  îi  plăcea să se plimbe cu troleibuzul 66 sau tramvaiul 41 .”Lustruia” buzunarele tuturor angajaţilor călători pentru câţiva lei (vechi) .
La 14 ani, John a fugit de acasă pentru că părinţii nu l-au lăsat să se însoare cu Mary-Lou, fata patronului de la store-ul din colţ, de unde obişnuia să îşi cumpere crema de ghete pe datorie. Taică-su, un negru supărat, i-a spus că îl împuşcă dacă mai aduce un suflet în rulota ce le ţinea loc de casă, din Freetown.
Şi Ionel a fugit de acasă la 14 ani, pentru că au vrut să îl însoare cu a lu’ Mariana Satelita, o pirandă de 12 ani care vindea flori în colţ şi de la care mai fura câte o zambilă, primăvara.”Purisanu” i-a spus că îl împunge cu sabia dacă nu o aduce pe aia mică în garsoniera familiei dată de la sector .
Vremea a trecut. După 20 de ani de lustruit pantofi, John strânsese ceva bani. Era timpul, după cum îl învăţaseră reclamele din colţul străzii, să-şi investească agoniseala .
După 20 de ani de lustruit buzunare, Ionel strânsese o avere. Era timpul, după cum îl învăţaseră reclamele din tramvaie, să îşi pună la adăpost  “agoniseala” .
John a decis să rişte. A plasat toţi banii în acţiuni la Bursă. În acea seară, a avut un coşmar. Dacă va pierde tot ce strânsese cu greu ?
Ionel a băgat toţi banii la FNI. În acea seară, a dormit liniştit. A visat frumos. Ce va face cu atâţia bani ?
John a avut noroc. Şi-a deschis o afacere. A început prin a vinde cremă de ghete .
Ionel a avut ghinion. A pierdut toţi banii. A fost nevoit să îşi vândă tot ce mai avea prin casă. Chiar şi crema de ghete.
Lui John îi mergea foarte bine. S-a mutat în L.A., în zona vilelor de lux din Beverly Hills, la o aruncătură de băţ de Hollywood.  Era fericit. Întotdeauna purta cu el o valiză plină cu “dimes”, cu mărunţiş. Şi o cremă de ghete .
Lui Ionel îi mergea dimpotrivă. S-a mutat la Roma, în zona hrubelor din Colosseum, la o aruncătură de băţ de Fontana di Trevi   Era sătul. Întotdeauna era ‘full’ de bănuţi-amintire de toate felurile . Pe cei mai strălucitori  îi ţinea într-o cutie de cremă de ghete .
Într-una din zile, John,  recent încoronat  “Regele cremei de ghete” în “Who’s Who of America”,  a revenit în Freetown, la intersecţia străzilor 66 cu 41, pentru a lăsa câţiva bănuţi micilor lustragii de lângă “Union Bank”.  A fost adus de avionul său personal. Se simţea, încă, legat de acele locuri.
Ionel a avut ghinion. Încă o dată. Cunoscut fiind drept “Regele neîncoronat al şuţilor ”, a fost pescuit din Fontana de către carabinieri şi adus cu avionul de unde a plecat. Şi el se simţea legat şi chiar era . Ajuns în Ferentariul natal, şi-a reînceput călătoriile cu tramvaiul 41. Vremurile se schimbaseră, însă. “Lustruitul” buzunarelor nu mai era practicat de către nimeni . Acum, se ‘lustruiau’ băncile  comerciale. Ferentariul copilăriei sale arăta la fel. Cu o excepţie. Garsoniera dată de la sector nu mai avea curent electric .

Ajuns la apusul vieţii, John este putred de bogat şi nu mai are grija zilei de mâine. Împarte bani în stânga şi în dreapta. Călătoreşte mult. Are amintiri frumoase. Odată, la Roma, a vrut să arunce o cutie de cremă de ghete plină cu dolari de colecţie în Fontana di Trevi. Un român, aflat în preajmă,  l-a ajutat.
Acum, la bătrâneţe,  Ionel este putred, pur şi simplu. Trăieşte cu spaima zilei de mâine. Cere bani în stânga şi în dreapta . Nu mai călătoreşte cu tramvaiul. Şi el are amintiri frumoase. Odată, la Roma, a ajutat un american bogat să arunce o cutie de cremă de ghete, plină cu dolari de colecţie, în Fontana di Trevi.  O are şi acum . Este singura sa avere .

“Star-Trek. New Generation”. Războiul Greilor (I)

(reluare din sezonul trecut)

Kapitan Jean-Luc şi comander Ponta

Cotroceni, ultima frontieră. Anul galactic 2012.  Deşi nava Enterprise-Romania trecea prin Criză cu viteza 12 warp, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la bord nu era linişte. Kapitanul Jean Luc-Picard Traian trecea, la rândul său, printr-o vizibilă confruntare cu  şeful de echipaj, comander Riker Ponta. Un mic război civil, nedorit de nimeni,  se înfiripa. Miza era cine se teleportează la reuniunea Federaţiei Galactice a Planetelor UE. Instrucţiunile soseau foarte greu. Jean Luc nu ceda nici măcar un metru galactic şi se plimba prin cabină cu Jurnalul de Bord în mână pe care îl arăta tuturor hominizilor din presă, acreditaţi în camera cu păcănele pe semnătura lui.

De partea cealaltă, a echipajului, betazoizii roşii din PSD, împreună cu klingonienii, cei cu fruntea bombată, din PNL, şi cardassienii cu urechi corespunzătoare din PC, îl susţineau pe Riker Ponta. Ba chiar, coaliţia de conjunctură câştigase susţinerea truditorilor de pe toate punţile. Mai puţin Cluj, desigur. Cu toate acestea,  romulanii din cabina de comandă a lui Jean Luc Traian ar fi vrut ca ei să apară la reunirea planetelor. Era şi o chestiune de orgoliu. De ani de zile, de la episodul 1 din 8, făceau acest lucru. Nu degeaba concesionaseră în numele Enterprise  toate rezervele de plasmodiu din sistemul  Abrud-Roşia Poeni pe un număr infinit de ani, ca acum să stea acasă, printre sateliţi,  cu măna pe manşa vitezei superluminice de intrare în norul intergalactic al Crizei.

Atmosfera navei era atipică. Înfruntarea plutea în aer sau, mă rog, în vid. Nici nu se număraseră bine voturile de susţinere, că taberele au şi luat poziţii de luptă. Peste tot, de la sala de mese până la ultimul motorist  subluminic ori cameristă la camerele de teleportare, toţi îşi dădeau  cu presupusul despre cine ar trebui să îi reprezinte la marea şedinţă a Federaţiei. Prin zonele media de relaxare se înfiripau dezbateri dezinteresate, dar bine plătite în bucăţi de plasmodiu, la care luau parte  invitaţi celebri pe navă. Androidul locotenent Data Ciuvică, cel ce le ştia pe toate, că doar nu degeaba era om-computer, dădea tonul. Seara târziu, apăreau pe ecrane şi alde şeful securităţii Tasha Yar-Radu Tudor, psiholoaga Deanna Troy Stoicescu,  ori klingonianul- ofiţer tactic- Worf Gâdea, ca să nu mai zicem că nu lipsea nici Geordi La Forge- Badea, care ajungea tot timpul la miezul nopţii galactice.

Se adunau, desigur, ca la clacă, în jurul bisericuţelor astrale din studiourile improvizate, şi grupuri de gură cască, formate din borgi şi ferengi, aduşi contra cost de pe punţile îndepărtate. Ultimul zvon era că şeful de echipaj Ponta vorbise prin telepatie cu Jean Luc şi stabiliseră o întâlnire  cu  holograme în direct, la Cotroceni, chiar în cabina de comandă, dar convorbirea fusese securizată. Nimeni, nici măcar Radu Tudor,  nu ştia ce dăduse Luc şi ce ceruse Jean. Toată lumea ştia că, de obicei,  Jean plăteşte. Iar noi, la rândul nostru, stimaţi cititori de bloguri obscure, suntem foarte curioşi să aflăm cum se va fi terminat mica înfruntare a marilor orgolii galactice.  Staţi pe aproape. Plătiţi-vă cablul.   (urmarea în episodul viitor)

Proprietarul luminiţei

El, proprietarul luminiţei

……..

O atmosferă grea apasă totul, liliecii ne ating cu aripile în zborul lor haotic .  Alţii stau agăţaţi cu capul în jos , într-o încremenire nefirească.  Şi noi  facem la fel când rostim minciuni pe post de adevăruri veşnice. Guvernul se luptă să scoată ţara din ruină.  Şeful acelui partid parlamentar nu este demagog, e cinstit şi nu manipulează conştiinţe. Cu toate acestea, o mizerie de sfârşit de lume ne înconjoară. Poţi să o vezi. Poţi să o simţi. Cadavre ale unor adevăruri în putrefactie, dejecţii ordinare, efuziuni ditirambice pe televiziuni în goană după rating îti încarcă spaţiul vital. Ne lovim de minciuni în drumul nostru spre izbăvire. Nimeni nu este mai presus de lege. Furăm şi noi ca să trăim. Să trăim bine. Nu ne trebuie mai mult de atât …

Străbatem cu greu tunelul ignoranţei şi al groazei de adevăr. Cei de stânga sunt criticaţi de către cei de dreapta. Adepţii iniţiativei private sunt declaraţi duşmani ai oamenilor muncii. Liniştea şi pacea socială este de suprafaţă. Copiii noştri nu mai cred în şcoală.. Gânduri negre, mai negre decât întunericul din jur, ne trec prin minte în timp ce continuăm orbecăiala. Oare sunt printre noi, cei care păşim nesigur prin tunnel, şi oameni mari ai acestei ţări? Tot ce se poate. Cu ceva timp în urmă, se spunea că se vede luminiţa de la capătul tunelului. Noi încă nu am ajuns să o vedem…

Simţim, totuşi, o adiere de aer proaspăt. Să fi ajuns la capătul drumului? Poate pentru că e noapte afară, nu ne dăm seama prea bine. În faţa noastră se desluşeşte ceva, e un canton părăsit. Ne apropiem de fereastra slab luminată şi privim înăuntru. Un om stă în faţa televizorului. Pe o măsuţă, alături, o şapcă de marinar sau, poate, de ceferist, întregeşte decorul.  Cu toţii ne strângem, prin gesturi reflexe, în jurul luminii izbăvitoare . Cineva, acolo,  vorbeşte apăsat depre minciună şi adevăr, statul ticăloşit şi ieşirea neamului din nevoi prin împrumuturi de la cei avuţi. Noi, gloata de la fereastră, vorbim în şoaptă. Întreb într-o doară: “Cine este omul ăsta cu şapcă, locuitor de bunăvoie al unui canton izolat?”. Şoapta se transformă în vuiet. Mi se răcneşte în ureche: “Cum ….nu ştii ? Fii fericit. O să trăim bine. El e cel care ne-a scos de acolo, de unde venim, din mizerie şi întuneric!”.

………

E târziu, sunt obosit şi îmi este teamă să mă întorc de unde am venit. Privesc din nou pe fereastra slab luminată. Mă cuprinde fericirea. Trebuie să fiu fericit, nu mă costă nimic . Sunt atât de aproape de El, salvatorul nostru … El, proprietarul luminiţei de la capătul tunelului…

“Mi-am luat şapca şi fularul” (o viaţă pentru RAPID)

“Povaţă:  dincolo de RAPID nu există viaţă”. 

M-am trezit de dimineata … mi-am dat seama ca e meci … mi-am luat sapca si fularul … tata m-a-ntrebat iar pleci …
Noi tinerii suporteri ai clubului RAPID … cu steaguri si esarfe … si cu tobe am venit …
Sa-ncurajam RAPIDul pana murim … cel mai frumos lucru pe care-l stim …
Sa-ncurajam RAPIDul pana-n mormant … cel mai frumos lucru de pe pamant …
La la la la la la la la la laaaaaaaa … la la la la la la la la la laaaaaaa …

Maimuţica şi Maimuţoiul

Maimuţica şi Maimuţoiul

Motto:  “Ce naşte din pisicuţ, şorecuţi mănâncă”– Charles Darwin (?)

Odată, nu demult, trăia în jungla de nepătruns din mijlocul politicii un trib de maimuţici sălbatice pedestre, cu fundul şi nasul roşu (după unele descrieri inedite şi absolut şocante apărute  pe bannerele din campania electorală). Aceste arătări aproape inteligente formau un fel de castă în nemărginitul ecosistem al junglei politice veşnic pline de viaţă. Alături de porcii de Grant, pisicuţii de Gorj şi broaştele de Victoria, bineînţeles.
.
Într-o zi, nu se mai ştie cum, în inima gălăgioasei comunităţi zoologice de la nivelul solului, îşi făcu apariţia o fiinţă ciudată, un maimuţoi cu chip de om şi aspiraţii de ultima creangă. Un fel de om, am putea spune. Pentru că el avea corpul humanoid, cu irizaţii portocalii, difuzor de emanaţii etilice şi apucături de şopârlă din Komodo (după prezentarea făcută de către vestitul botanist al crinilor care, deşi a tras cu praştia şi săgeţi după el,  se pare că nu l-a ochit prea bine pe maimuţoiul cu pedigree incert).

Creatura noastră căţărătoare, cu uitătură aparte şi circumvolutiuni discrete, a fost adoptat cu dragoste şi prietenie de către rudele sale îndepărtate, de la nivelul ierbii,  purtătoare de creier asemănător. În scurt timp, însă, fiinţa aceasta aparte s-a urcat în copac. În cel mai înalt copac. Tocmai în baobabul din faţa Grădinii Botanice. Faptul nu a fost deloc pe placul maimuţicilor de jos, cele cu funduleţ şi năsuc rozaliu. Drept pentru care, ruda lor aşa-zis umană a fost pusă sub observaţie democratică, parlamentară. Nu a trecut mult şi, intr-o zi, fapt inadmisibil în comunitate, humanoidul îndoielnic a fost prins cu o cantitate nedeclarată de banane, de care ştia numai el si acoliţii săi,  pe care ar fi vrut să o scoată din junglă fără să afle  şi poporul de maimuţici, de la baza biotopului.
.
Pe loc, s-a luat hotărârea de a se întruni Parlamentul pădurii eterne şi au fost anunţate în acest scop toate vietăţile cu chip de om, de toate neamurile şi de la toate nivelele ecosistemelor adiacente. În ziua stabilită, într-un luminiş central, s-a supus la vot democratic, cu participarea tuturor primatelor, eliminarea din jungla deasă şi urât mirositoare a intrusului cu creier şi apucături şopârliste. Întreaga adunare a avut, însă, parte de o surpriză. Chiar dacă a existat o largă majoritate, cu voturi împotriva  sa  de unde nici nu te-ai fi gândit că ar fi putut veni, “omul” cu creier deosebit, oarecum funcţional, şi-a câştigat dreptul de a rămâne şi sălăşlui pe mai departe prin cei mai inalţi copaci din pădurea veşnic verde şi zgomotoasă. Nimeni nu ştie, însă, cum a fost posibil.

Atunci, în acea zi, speciile inteligente reunite ale junglei politicii au înţeles că fiinţa pe care ar fi vrut să o elimine avea adepţi ascunşi printre maimuţici. Ba chiar, s-a aflat că multe specimene obscure au fost ajutate  să trăiască datorită bananelor aruncate de la înălţimea culcuşului de maimuţoi. Forţată de împrejurări, adunarea ad-hoc a hotărât prin consens să instaureze o pace de moment şi de ochii lumii, desigur, iar cei prezenţi au încheiat maimuţăreala şi au îngropat imediat securea războiului, cine ştie pentru cât timp …
.
O învăţătură ar putea, totuşi, să rămână în urma acestor întâmplări petrecute recent, nu departe de noi. “Oricâte banane ai pus deoparte  şi oricât de mult creier ai crede că ai in comparaţie cu semenii tăi, maimuţoiul tot din maimuţici se trage” .

Prim-ministru de Hotz.landia caut ţară de furat

Depinde cine numără (foto: cotidianul.ro)

Subsemnatul ARDian Fureanu, cetăţean hot.zlandez, caut ţară de furat. Dacă nu voi găsi alta, e bună şi asta, cu tot (sau nimic) din ce a mai rămas de pe urma mea. Iată şi programul viitoarei guvernări hotz.iste. Dacă voi fi numit prim-ministru, vă promit că va fi linişte şi pace. Nici piatră pe piatră nu va rămâne. Nici borduri sub borduri lângă borduri, nici pavele în Centrul Vechi, nici trotuare prin pădurea de la Celic-Dere, nici cernoziom la Brăila, nici nisip la Sulina. Nimic, nimic, curăţenie-ecologie generală, aer şi pământ (dar fără roci), peisaj lunar, respectiv apocalipsă totală. Apropo de pavaje. Nu mai căutaţi degeaba. Marmura am luat-o din episodul trecut.

Fabrici şi uzine, vagoane de tren cu cale ferată simplă-dublă, lată, mocăniţă cu turişti, garduri de fier-beton prin cimitire, tot-tot, se vor tăia în frenezie cu autogen şi vor fi trimise cu celeritate pe şalandre la turci, în dealul Galatei, până nu se trezeşte (pe la 12,00 GMT) Crin Antonescu să ne ceară TVA la emiterea facturii. Petrolul şi gazele pe şest le “mărit” la americani, direct către Gâtenşteinul lui Ciuvică, iar curentul electric, dacă nu mai e, voi însuşi măcar hidrocentralele, cu tot cu Cernavodă şi stâlpii de înaltă tensiune. Mizeria aia de Deltă, inclusiv canalul Dunăre-Marea Neagră, le „împrumut” la nemţii din Şterpeland, la Jmerkel, să pună ei taxe pe trafic, nu noi.

Medicamentele, cu tot cu viruşii morţi în seringi şi plantele medicinale (muşeţel, floare de colţi şi basca-tâlharului), le „orientez” către cine apucă, în contul din Cipru al lui Pinalti, vinul îl „detaşez” în crama lui Valvis iar apa gazoasă tot lui (să aibă de şpriţ), pădurile le „virez” copac cu copac la italieni, cu tot cu urşi, ciocănitori hoatze şi pârşi de scorbură. Apropo de scorbură. Metroul, Peştera Muierii şi Pasajul Universităţii le dau în „folosinţă”  la englezi iar autostrăzile la Sfântu Aşteaptă.

Şi, dacă va mai fi să fie ceva de „privatizat” sălbatic (vreun castel de bojdeucă, vreo cabană de înlocuitor de lemn, vreo vilă la Neptunul-Techirghiol cu nămol bun din lac de  oase), când mă voi întoarce de la Monaco-Nisa, cu hotz.landul ăla de tac’su lu’ Sida (mai ales dacă o să pierd la table), o să vând pe cash-flow direct pe Otopeni şi Taromul, cu tot cu Boeingul cu care am venit. Plus terminalul sosiri. Ca să nu mai taie panglica Ponta. La ruşi nu „distribui” nimic, că au luat ei singuri aluminiul de la Slatina şi cuprul l-a „ascuns” furăciosul ăla micu de ungurean. Dar l-a dat înapoi la stat, prostu’,  că a venit Ponta la păcănele, care are alergie la alifii, unguente şi lipstick pentru şuţii cu mână formată prin Palermo.

Apropo de infractori. Îmi pare rău, dar măcar un lucru nu o să virez către nimeni. Puşcăriile le ţin numai pentru mine (ptiu!) şi bag în ele toţi găinarii din ţară. Aici va fi un tărâm de vis, ceva de fraţii Marx şi Engels, zis şi falansterul de la Snagov. Nimeni nu va cuteza să fure, nimic nu va rămâne în Hotz.landia. Numai să ajung eu prim-ministru. Aşa să-mi ajute cel care va număra voturile (vezi foto).

(după o idee de Victor Ponta)