Poarta fularul, capul sus !

25 iunie 1923. O mana de muncitori infiinteaza “Asociatia Sportiva si Culturala CFR”, actualul FC Rapid. Primul meci avea sa se dispute pe 23 octombrie la Bucuresti, pe terenul CAB de langa Arcul de Triumf, si era pierdut cu scorul de 4-8 in fata unei alte legende a fotbalului romanesc, Unirea Timisoara. Terenul fusese inchiriat. Tricourile erau confectionate de catre sotia strungarului Grigore Grigoriu din panza visinie, pentru a nu se murdari prea usor de la funinginea omniprezenta in zona caii ferate. Ghetele cu crampoane proveneau din reconditionarea bocancilor uzati ai ceferistilor de la Ateliere .

2009, februarie. Rapidul este in criza ca si economia tarii, de altfel. Putini fani mai rememoreaza acum cei 43 de ani de la cucerirea primului titlu de campioana, in editia 1966-1967 (echipa are un titlu cucerit si in 1941-1942, nerecunoscut in statisticile FRF) . Rapidul isi joaca astazi cartea vietii.  Rapidul incearca sa supravietuiasca, asa cum a facut-o de multe ori in decursul vremii. Astazi, la fel de singur  impotriva tuturor, Rapidul reprezinta mai mult decat o stare de spirit. Este starea normala de a fi. Chiar daca guvernarile vremelnice nu au recunoscut inca dreptul de administrare al familiei fotbalului rapidist asupra templului din Grant, de langa sinele de tren, fanii sunt gata sa duca mai departe visul alb-visiniu. Imnul Rapidului se va auzi in aceste zile mai puternic ca niciodata. Suporterii giulesteni se vor inclina in fata fostelor glorii. Povestea trebuie sa continue.” Sfarsitul nu poate fi aici”, ne-ar fi spus  maestrul Pittis. Oda fanilor, dedicata clubului, ne indeamna si ea la a spera :

RAPID nu-i pe gustul puterii,
RAPID n-are arme sau grad,
RAPID nu-i nascut din mizerii,
RAPID nu-i ca altii, bastard.
RAPID nu-i echipa impusa,
RAPID nu-i venita pe tancuri rusesti,
RAPID nu-i o inima rapusa,
RAPID e nascuta-n Giulesti!”

Vocea suporterilor, alaturi de glasul rotilor de tren, va rasuna din nou. Sa ne traiesti, RAPID !

“As da bani dar n-am de unde…sunt legat de maini si de picioare” (George Copos)

“Dupa întalnirea cu Taher ma arde stomacul !” (George Copos)

“E groasa rau ! E foame mare…” ( Rica Raducanu)

“In cateva zile inchid totul cu Taher…e tarziu deja, planeta Pamant se scufunda” (George Copos)

“Capul sus, maine poate fi mai rau !” (Nastyb0y)

pe aceeasi tema, citeste, plange si da mai departe :

Criza de la Rapid (comunicat de presa) (autor: Nastyb0y)

O stea in Galaxia Omenirii

James Cleveland Owens s-a nascut in 1913, intr-un mic orasel din Alabama. Cand avea 8 ani, parintii s-au hotarat sa se mute in Cleveland, Ohio. In prima zi de scoala, a fost invitat sa isi spuna numele iar el a rostit timid.: J.C.(=”jesse”) Owens. Copiii au ras. Numele lui a ramas pentru eternitate, acesta : Jesse Owens. In scoala generala era cel mai bun la toate probele atletice de viteza si sarituri in lungime. Primul sau antrenor, Charles Riley, s-a oferit sa il pregateasca gratuit. Pentru micul Jesse era foarte greu deoarece trebuia sa se antreneze dimineata. Dupa amiaza, mergea la scoala si  dupa aceea la munca.

In liceu deja batea primul record mondial pentru seniori, cu timpul de 9,4 secunde pe 100 yarzi. Desi in 1933 segregatia rasiala era inca o problema in SUA, multe universitati se luptau sa il recruteze. A ales Ohio State University desi era obligat sa locuiasca in afara campusului, impreuna cu compatrioti de aceeasi culoare. La marele miting atletic din 1935, care desemna echipa olimpica a SUA, Jesse Owens reusea un lucru incredibil…

Pe 25 mai 1935, la Anna Harbour, stabilea 3 noi recorduri mondiale si egala un al patrulea, in doar 45 de minute !!! Aceasta, in ciuda unei accidentari in urma careia a primit ingrijiri medicale chiar pe pista. In groapa cu nisip de la saritura in lungime a asezat o batista alba, in dreptul recordului mondial. A reusit, din prima incercare, o saritura mai lunga cu 15 cm.

La Olimpiada din !936, Berlin, supranumita si “Hitler Olympics”, castiga probele de 100m, 200m, saritura in lungime si cu stafeta 4×400 m a SUA. Desi aceste performante erau un afront adus politicii lui Hitler, Jesse Owens a avut de luptat cu segregatia rasiala si in SUA multi ani dupa aceea.

Tarziu, in 1976, primea din mainile presedintelui SUA, Gerald Ford, cea mai mare decoratie care se acorda unui civil-Medalia Libertatii. Jesse invinsese discriminarea. La cativa ani dupa aceasta ultima victorie, pe 31 martie 1980, se stingea din viata in Tucson, Arizona, dupa o grea lupta cu cancerul, acela care a fost unul dintre cei mai mari atleti ai omenirii, James “Jesse” Cleveland Owens.

Desi viata sa a fost o lupta continua cu timpul, cu distantele, cu sistemul, cu boala, Jesse a fost si foarte devotat vietii de familie. El s-a insurat cu iubita sa din liceu, in 1935. Impreuna au avut 3 fete: Gloria, Beverly si Marlene. Pana in zilele acestea, vaduva sa, Ruth, si fata sa, Marlene,  s-au ocupat de fundatia care ii poarta numele si care ajuta tineri sportivi fara posibilitati financiare,sa isi atinga visul.
Jesse Owens ar fi mandru de eforturile lor.

Maratonul nostru continua, nea Vania…

(update)

O zi torida , de vara. Un oras apasat de istorie, pe malul Dunarii…Ma hotarasc sa vizitez un loc drag mie . ” Hall of Fame – muzeul oamenilor celebri”, asa cum il denumisem in anii de liceu, este amenajat intr-o sala a colegiului in care mi-am desavarsit educatia de baza. Cu emotie in suflet, cu pasi timizi, patrund in camera semiintunecata si racoroasa. Privesc cu atentie peretii incaperii care transmit,    parca, o raceala nefireasca. Sunt aceiasi pereti cunoscuti mie, acoperiti dintotdeauna cu placi de marmura in care sunt incrustate, cu litere de aur, numele marilor oameni de cultura si stiinta care au urmat cursurile colegiului. Printre ei : Anton Bacalbasa, Perpessicius, Ana Aslan, Gala Galaction, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Petre Andrei, Mihail Sebastian. Zeci de placi sunt asezate intr-un joc al timpului. Imi atrage atentia una, nefiresc de alba. Simbolul recunostintei vesnice este dedicat lui : ” Ioan Chirila, gazetar sportiv si scriitor, n.25.10.1925 , d.21.11.19…”.

Ma simt mandru in “compania” ilustrilor inaintasi. Privesc din nou placa alba. Un detaliu imi atrage atentia. Lipsesc ultimele doua cifre ale anului disparitiei maestrului. De undeva, nea Vania parca mi-ar fi soptit : “Sa nu ii spui administratorului. Nu-i asa ca am pacalit timpul ?”. Rememorez una dintre confesiunile doamnei Iarina Demian, sotia marelui jurnalist sportiv : “Am lasat casa la fel. N-am schimbat nimic. De parca el ar fi in continuare cu noi…”.
De ce, ma intreb ? De ce a ramas Ioan Chirila atat de prezent in viata celor care l-au cunoscut ? Mi se pare ca spiritul ilustrului gazetar imi sopteste, complice : “Noi, cronicarii, nu facem decat sa sucim capul cititorilor…”. Asa ai fi vrut sa fie, sunt convins, nea Vania .

Generatia actuala de jurnalisti are un model. De multe ori, insa ,calea curajoasa si fara complexe, deschisa de Ioan Chirila, este evitata prin diverse subterfugii, din teama, din interes sau  pur si simplu din comoditate. Ioan Chirila nu cunostea definitia acestor termeni. Te-as intreba, daca as avea ocazia : “De ce ai alergat atat de repede  prin viata, maestre ?”. Poate ca mi-ai raspunde in metafore pline de subantelesuri : “Da, am alergat si eu Maratonul . Cu precizarea ca a fost o goana neintrerupta . De cele mai multe ori , maratonul meu a durat 42 de ani , si nu 42 de kilometri , in criza de timp alergand pe pista aeroporturilor”.

Mai privesc inca o data placa de marmura si literele stralucitoare ca o medalie de aur. O medalie care este pe deplin meritata si de cel care a evocat-o in cuvinte atent mestesugite. Se pare ca atat obiectele alaturi de care traim cat si noi insine, ne opunem  cat putem  trecerii implacabile a timpului. Cifrele acelea lipsa  de pe placa rece de marmura, ne transmit un mesaj subliminal : maratonul existentei noastre continua. Daca nu vom reusi sa il ducem cum trebuie la capat, sa ne ierti, nea Vania !

P. S. Ca urmare a publicarii acestui material, am primit un mesaj din California USA . Iata-l, in intregime :

Paul Romosan, on … Said: Edit Comment

Cand esti avansat la gradul de pensionar, ai mai mult timp pentru nimic. Privesti strada si vezi copii intrecandu-se. Ce frumoasa a fost si copilaria noastra, parca a fost ieri. Atunci, ca si acuma ma gandeam la nimic. Am adunat anii imbatranind, la fel,fara sa simt sau sa vad ceva. M-am regasit gandindu-ma la problemele vietii. Intr-o secunda am uitat de ele, m-am surprins zambind prosteste. Viziunea mi-a incrucisat drumul vederi, nu mai auzeam larma copiilor de pe strada. Eram din nou copilul crescut in Romania cea frumoasa, ochii-mi erau tot incrucisati, in timp ce mintea ma purta peste tot. Zambetul acela era schimonosit, liniile brazdate de anii rautaciosi, ce m-au chinuit fara crutare m-au facut sa-mi fie frica sa privesc oglinda. In frumoasa dimineata californiana am deschis pagina electronica a Gazetei Sporturilor, alergand printre titluri m-am oprit la Maratonul nostru continua, nea Vanea.
L-am cunoscut prin 1946 cand jucam volley ball la BCR. L-am reintalnit la Sportul Popular si apoi am lucrat impreuna la revista ilustrata Sport pana la fuga mea (1974). Mi-a povestit cu mult respect si caldura despre Liceul din Braila, despre copilaria lui si despre familia lui. Am fost foarte aproape unul fata de celalat.
Ultima noastra deplasare a fost in 1970 la Guadalajara la El Mundial ‘70. Am fost pe banii nostri, ca fiind studenti din Anglia.
La sosirea noatra in Mexic am avut si prima surpriza. Ofiterii de vama l-au retinut pe Ioan, deoarece in pasaportul lui locul de nastere era URSS. Dupa mai mult de doua ore de explicatii geografice si istorie inainte de razboi cand oraselul Balti (locul sau de nastere ) era in Romania si prin interventia uni jurnalist mexican de origina romana, ne-am relaxat la o casa particulara pe Avenida De Los Americas din Guadalajara., nu departe de centrul orasului unde era cazata nationala.
Dimineata, chiar foarte devreme am sarit din pat direct la fereastra sa descoperim ce se intampla. In sunetele melodioase din filmul Doctor Jivago, vanzatorul de fructe ne invita sa alegem din produsele proaspete.
Vaniusa s-a intors in pat, pe perna inaltata, privind tinta spre o lume nevazuta a tavanului albastrui.
Usor, usor, un deget s-a oprit in nara dreapta. Era ceva obisnuit pentru el cand naviga in oceanul ideilor. Stiam ca un nou capitol al viitoarei sale carti si-a gasit randurile. Era prea devreme pentru o carte, eram de fapt in prima noastra zi la Guadalajara.

Vanea scria pe ce apuca. Fiecare bucatica de hartie devenea ceeace milioane au citit, o carte sau un articol. Eram la restaurant,lua servetelul si scria cu creionul comentariul meciului sau o noua ideie. Manuia destul de bine pianul sau vioara si facea un duet minunat cu Mache Ionescu. Juca un biliard exceptional.
Acesta a fost Chirila Ioan, nea Vanea pentru iubitorii sportului scris

URIASULUI CU INIMA DE IARBA

Vei fi vesnic in sufletul meu! Adio, dragul meu monstru verde ! Minunatia Ta de
nocturna pe care ma cataram la cuplaje si de pe care era sa cad odata, imi va
ramane printata pe retina .Feeria creata de becurile din tabela Ta era ca un joc
puzzle pentru copii supradotati ,din care lipsea majoritatea fondului si trebuia
sa deduci scorul .Adio ,natura statica cu beton si doua porti! Suprafata ta de
joc era o adevarata gradina botanica. Vara cu musetel si coada soricelului,
toamna cu trifoi calcat in picioare de cei care aveau terenul propriu suspendat.
—————
Cate suferinte ai indurat, marele meu erou tacut !
Pe tine s-au disputat Daciade nemaivazute, Universiada vazuta doar de noi si
celebrele Cantari ale Romaniei and friends (de la Jackson si Rolling Stones la
Irina Loghin ). Adrian Paunescu cu Cenaclul lui mai lipseau. Aici au ovationat,
de bucurie, 70000 de oameni pe post de sardele, la golul lui Marcel Raducanu
in meciul cu Anglia ,dar si la sariturile extratereste ale Iolandei Balas sau
Anisoarei Cusmir. Una sarea peste stacheta , alta peste groapa.
—————-
Cum au trecut atatia ani ? Parca ieri era 1953. Se aniversau 5 ani de la inceperea
nationalizarii. Detasamente de UTM-isti si detinuti politici iti pregateau terenul
pentru victoriile ce aveau sa vina. Traiam decenii de impliniri marete. Pardon. M-a
luat valul. Din tine ,maine, va ramane un nor de praf ,un fir de papadie la poarta
lui Tamango si o clanta de la toaleta barbati care nu se deschidea niciodata, in
sertarul cu amintiri scumpe. Putini aveau nevoie de acea clanta din scrinul meu.
Pentru toti, gaseai Tu cate un locsor ascuns, un boschet fara tepi. Toti te iubeau dar
nu in tacere.
——————–
Adio, romantic loc al urletelor ratacite in neant. Adio, Uriasul meu de beton cu
sonoritati simfonice. “Ro-ma-ni-a !” Sol major.” Ha-gi, Ha-gi !” Mi minor. “Voi l-aveti
pe Valentin , noi l-avem pe Damaschin !” Cenzurat. Ramai cu bine, monstrul meu tacut !
Bine vei veni , noule gigant mai scump decat Combinatul de la Galati sau doua Uzine Dacia !
Ne vom mandri cu noua noastra scumpete de stadion dar nu te vom uita in veci nici pe Tine,
“Urias cu inima de iarba …” !
(urmeaza o lacrima scapata din greseala pe clanta din sertar.)

Dobrin- suflet tacut, fotbalist nepereche

26 octombrie 2007-ziua in care un geniu al fotbalului a trecut la cele vesnice.

S-au spus multe despre viata lui, despre cariera lui, se vor varsa multe lacrimi

pana cand uitarea ne va face mai deferenti iar amintirile vor lasa loc legendei.
Cine il poate caracteriza mai bine pe Gicu Dobrin decat cel pe care l-a iubit atat

de mult, spectatorul de fotbal,anonimul din tribuna ?
Urmeaza o compilatie in doliu a gandurilor celor care l-au aplaudat…
_________

“Asa precum numele oricarui artist ramane prin opera lui, este de datoria

noastra, a tuturor celor care am trait o epoca a fotbalului din pasiune si nu din

vanitate, sa-i veneram memoria. Copil fiind, l-am vazut prima data jucand pe

Maracana, in spatele strandului, alaturi de cei mai mari decat el: Ciardiu, Dudu

Calu, Francezu, Zgardan, Puiu Gaina,(toti trecuti in vesnicie). El era “pustiul

cacacios” care la inceput era dat la o parte cand se facea alegerea, iar dupa

ce le innoda picioarele la toti, se bateau care sa-l ia in echipa. Era fabulos .

A primit un singur cartonas rosu in toata cariera. S-a comportat normal,

civilizat si respectuos cu cei din jur. Acesta a fost omul care juca fotbal cu

jambierele lasate. Poate cel mai frumos a scris despre Dobrin,

marele gazetar Ioan Chirila. Nu mai este nici unul din ei… Magicianul

vorbelor si magicianul balonului fac arta in ceruri… Gascanul tocmai a

fost selectionat in echipa ingerilor …Sa dribleze si rautatile chiar si in viata

de dincolo! Pentru ca niciodata mingea nu i s-a dezlipit de picior. A stat cuminte

acolo asteptand comanda stapanului. Singurul stapan al mingii! Dintr-o lume aflata

sub dictatura ratingului, plina de regi, kaiseri, imparati si alte titluri nobiliare a

plecat un jucator unic, beneficiarul singurului titlu nobiliar pe care nimeni nu-l poate

revendica: Printul din Trivale. Poate, nu merita sa moara cum nici noi nu cred ca l-am

meritat cu adevarat. Parca prea putin din ajutorul sau respectul nostru i-a fost

acordat:( “.
_______
Asa il descriu cei ce l-au iubit, cei care i-au admirat fentele unice. Dobrin vorbea

putin despre el. Atunci cand o facea, se retragea stingher, intr-un colt al sufletului

sau. Un suflet tacut intr-un fotbalist nepereche.
NOTA :.In alcatuirea acestui material s-au folosit opinii transmise on-line ale

urmatorilor useri: cata, marian, afonul, alex, rock, cristian alexandru, Marius

Boletta-Philadelphia USA, anonim-Evenimentul Zilei si, cu voia dumneavoastra,

nastyboy.

Ioan Chirilă, un nobil al cuvântului scris

“Jucătorii trec, cronicarii rămân”. Astăzi, ar fi implinit 82 de ani de viaţă. Ioan Chirilă a rămas printre noi cu tot cu zidirile sale. Cuvântul său a construit statornic pe solul jurnalismului românesc. O piatră de vamă la care te raportezi obligatoriu în peregrinările tale.  Plimbându-ţi gândurile pe filele cărţilor lui Nea Vania, poţi simţi mireasma nuferilor din bălţile Ismailului ori Brăilei ca şi parfumul portocalilor înfloriţi din Insula Andros.  Percepem acea tristeţe nespusă că viaţa e prea scurtă. O tristeţe întâlnită, poate, doar în scrierile lui Cioran care, dezrădăcinat şi el, a dus limba franceză în sfere greu de atins. Ioan Chirilă are şi exprimări directe, sofisme desprinse din experienţe trăite la superlativ: “…noi, cronicarii, nu facem altceva decât să sucim capul cititorilor”.

_______

Oare ce ar fi spus astăzi marele gazetar, trecând evenimentele fotbalistice prin filtrul celor 9 campionate mondiale urmărite atent?.  Probabil,  ne-ar fi transmis învăţături imposibil de amendat. De pildă, ne-ar fi dojenit parinteşte:  “Cât timp echipele noastre vor accepta ca principiu prezenţa unor jucători doar talentaţi, discuţiile despre calificare se vor înscrie doar în zona unor speranţe fără acoperire”. Concluziile sale ar fi fost mai presus de orice istorie fotbalistică românească : “Fotbalul total-sau, mai pe româneşte, fotbalul din tot sufletul-are ceva din generozitatea copilului fotbalist care se prăbuşeşte la căderea serii “. Iată esenţa lucrurilor.

______

Iată de ce noi avem cronicari care rămân mereu tineri şi nu trebuie să îi cumpărăm. Nici nu îi vom inchiria vreodată. Nea Vania a luat-o înaintea vremurilor şi , cu inima sa mare,  ne trage şi pe noi spre metafora vieţii. Nea Vania s-a născut odată cu regii. Chiar şi la propriu. Sunt convins că şi Majestatea Sa Regele Mihai este mândru de această dată inscrisă în registrele de stare civilă, în istoria noastră şi în memoria colectivă.  25 octombrie.  Ziua în care,  alături de alţii, s-a născut odată… un nobil al cuvântului scris. Ioan Chirilă.

Repetenti la fericire

Comisia pentru curriculum in invatamant a Marii Britanii a introdus,incepand din

 acest an, in scolile primare, obiectul de studiu : “Fericire “. S-a observat ca in urma

absolvirii acestor cursuri, copiii au depasit mult mai usor problemele scolare, au fost

mai receptivi, mai veseli, iar starile conflictuale s-au diminuat.

..

Lacrimile lui Hagi de la despartirea de Steaua…Cativa jucatori dinamovisti-

monumente ale tristetii la sfarsitul meciului din preliminariile UEFA, la Elfsborg ;

trupuri inerte, udate de apa din gazon dar si de propriile lacrimi…

Un urlet de durere sfasietor,  linistea ireala

care a urmat inscrierii golului din meciul Steaua-Arsenal…

suflete blocate de speranta desarta…In Giulesti, un stadion intreg in

picioare canta imnul Rapidului. Incredere, fete luminate de bucurie…

La sfarsitul meciului cu Nurnberg, aceleasi fete -impietrite si

resemnate ,deznadajduite si bulversate…o suferinta vizibila,

palpabila, usor de remarcat, imposibil de ascuns…Lacrimile lui

Bergodi de la conferinta de presa , dupa meci…multumiri adresate ,

cu noduri in gat, “baietilor”…

…

Iata pastelurile triste ce descriu o toamna pictata in tonuri de gri, asa cum

nu a mai fost reprodusa de mult timp in mintea noastra. Fotbalul , ca si viata,

aduce oamenilor bucurii fara numar, precum firele de iarba,

tristeti profunde , adanci cat un ocean de lacrimi.

E toamna iar.

O toamna trista ca si fotbalul nostru.

Cu totii stiam ca suntem, de ceva vreme, corigenti la “Fericire”.

Nu am fi crezut ca vom ramane si repetenti.

Dor de Pittis

Am avut minunata sansa de a sta in preajma domnului Pittis cateva ore. Era o zi ploioasa de toamna, in noiembrie “87. Ploua asa cum avea sa se intample  si in ziua inmormantarii sale…

Trebuia sa particip la un spectacol pe platforma Magurele, la Facultatea de Fizica. Era frig si intuneric. S-au spus multe in acea seara de neuitat pentru mine, atat pe scena cat si in culise. Noi, grupul satiric al Universitatii, stiam ca in fieful lui Valentin mana securistilor nu era atat de ferma. Tovarasul Ursache de la UASCR (in prezent la PSD), care ne superviza activitatea, fost coleg cu un alt tovaras celebru, Copos, era plecat in teritoriu. Mi-l amintesc pe domnul Pittis care, dupa ce a iesit de pe scena unde a interpretat cateva poezii, a si cantat alaturi de Mircea Vintila, a aparut transfigurat in culise si a rostit pe un ton inconfundabil: ”A fost un regal in seara asta !”. Intr-adevar, spectatorii au fost calzi desi in sala erau aproape zero grade si nu erau aprinse decat 2 becuri.

“Sunt cel mai frumos din orasul acesta” a rasunat incredibil intr-o sala fara sonorizare. Am si acum in urechi timbrul acela unic. Ceea ce l-a impresionat foarte mult pe maestru a fost faptul ca in acel loc se putea simti mai liber decat pe scena teatrului unde era angajat. Pentru Pittis, libertatea era valoarea suprema. Atunci am aflat ca prietenii il alintau strigandu-l “Motu’”. Apropo de lentoarea in exprimare a stramosilor sai, ne-a interpretat magistral in culise bancul cu ardelenii care nu puteau face planul la recoltat melci pentru ca acestia o zbugheau prea repede in tufisuri. Noaptea, tarziu, ne-am despartit in fata Facultatii de Drept, in intuneric si ploaie. In loc de la revedere, am baut cu totii dintr-o sticla de palinca. De atunci, nu l-am mai intalnit pe Motu’, pe cel caruia ii era atat de draga viata…

———————-

Ploaia de la inmormantarea sa mi-a adus aminte de acest episod. I-a parut rau ca a plecat fara sa ne mai spuna macar o data cat de important este sa fii liber.
Dumnezeu sa-l ierte!

Cum sa te bucuri,cum sa plangi…

Irakul este in finala Cupei Asiei-pe natiuni-la fotbal. Este, deja, cea mai mare performanta din istoria acestei echipe. In tara, violentele continua. Zilnic mor oameni, zilnic sunt raniti altii. Fiecare cetatean irakian are o ruda, un prieten mort in imprejurari violente. Calificarea in finala a fost o surpriza pentru lumea fotbalului.

Irakul a invins pe 25.07. la Kuala Lumpur-Malaysia, dupa prelungiri si lovituri de la 11m,  cu scorul de 4-3, pe Coreea de Sud, una dintre favoritele la castigarea trofeului. In sferturi, invinsesera Vietnamul la Bangkok-Tailanda, fara drept de apel. In ziua respectiva, in tara lor au fost ucisi 50 de oameni in atentate sinucigase. Odata ajunsi la Kuala-Lumpur, in vederea disputarii semifinalei cu Coreea de Sud,jucatorii irakieni au fost supusi la umilinte greu de imaginat pentru o competitie de acest nivel. Antrenorul echipei , brazilianul Jorvan Vieira, a declarat ca jucatorii sai au asteptat 4 ore in holul hotelului “Prince” dupa ce au ajuns luni, din Bangkok. Aici, le-au fost repartizate numai 8 camere pentru 31 de oameni.  S-a depus un memoriu la Confederatia Asiatica de Fotbal. Eroul partidei de la Kuala Lumpur este considerat portarul irakian Noor Sabri, care a aparat decisiv o lovitura de la 11 m.  Acesta declara, dupa meci:”Dedicam aceasta victorie tuturor irakienilor. Stiti situatia din tara si greutatile pe care le traversam.Cu 4 zile inainte de a ajunge aici, fratele sotiei mele a fost ucis intr-o explozie”. Unul dintre cei mai buni jucatori ai Irakului, atacantul Hawar Mohammed, ar fi putut pecetlui soarta jocului in ultimul minut al primei reprize de prelungiri daca nu s-ar fi opus bara. Dupa meci, cu lacrimi in ochi, a mai avut puterea sa spuna: “Dedic tarii mele aceasta victorie. In urma cu cateva zile, mama mea vitrega a fost ucisa”. Seara, in Irak, au avut loc manifestatii imense de bucurie. Mii de oameni s-au strans in ciuda pericolului, in fata unei binecunoscute cofetarii situata in vestul Baghdadului . In mijlocul sarbatorii populare a explodat o masina-capcana . Au murit cel putin 11 oameni si alti 30 au fost raniti. La acestia se mai adauga 1 mort si 17 raniti din cauza gloantelor ratacite, trase in timpul veseliei generale. Inaintea exploziilor ucigase, din miile de piepturi infasurate cu drapelul national s-a putut auzi indelung :”Iraq, Iraq!”.

Finala Cupei Asiei 2007 va avea loc duminica,29.07 ,in Djakarta, capitala Indoneziei. Viata, ca si fotbalul, merge mai departe. Poporul irakian atat de incercat nu are timp, inca , pentru fericire . Nenorocirea , moartea, pandeste pe strazi. Fiecare cetatean al acestei tari le sfideaza si isi pune zilnic intrebari. Intrebari la care de cele mai multe ori nu are raspuns. In acest amestec de blestem si binecuvantare ,oamenii se intreaba  in fiecare clipa:”Cum sa te bucuri,cum sa mai plangi?”.

P.S. Dedic acest material lui Salih Jaber care nu a raspuns convocarii la echipa nationala a Irakului pentru a se pregati cu formatia sa de club-Gloria Buzau-si care, in ciuda problemelor pe care le are, este o prezenta pozitiva in mijlocul colegilor sai.

Pasteluri anglo-saxone in Turul Frantei

Desi ne aflam abia in etapa a III-a a Turului Frantei-2007,spectacolul este deplin.Atat spectacolul de la nivelul soselei cat mai ales spectacolul oferit de camerele de luat vederi plasate in elicopter.Televiziunile se intrec in cadre desprinse ,parca,din picturile anglo-saxone.In timpul prologului din prima zi,un contratimp individual disputat pe strazile Londrei,am putut admira,pe o vreme atipica pentru Anglia,arhitectura de ieri si de astazi a uneia dintre cele mai populate si eclectice metropole.Trafalgar Square, Millennium Wheel,Tower of London,Buckingham Palace,House of Parliament,Big Ben,au aparut in prim planuri superbe,intercalate cu imaginile luate in timpul cursei.Intr-un final entuziasmant al prologului, a castigat Fabien Cancellara(Elvetia) de la CSC,campion mondial en-titre la contratimp,cu o diferenta greu de imaginat fata de al doilea clasat:13s pe 7,8 km!In prima etapa,disputata tot in Anglia,am putut admira,din nou pe o vreme superba,o Anglie in nuante de verde crud.Mici drumuri de tara perfect asfaltate,inghitite din cand in cand de palcuri de padure,proprietati din care nu lipseau peluzele de iarba frumos ingrijita,castele sobre,catedrala din Canterbury,veliere cu panzele stranse plutind pe Tamisa,micute locomotive cu abur care suierau a bucurie.O bucurie parca atipica spiritului anglo-saxon.Caravana a trecut prin targuri provinciale in care lumea si-a manifestat bucuria revederii Turului cu efuziuni specifice copilariei.Etapa I a fost castigata la sprint,debordant, de unul dintre cei mai buni specialisti ai acestui gen de exercitiu, Robbie Mc. Ewen-sprinterul australian de la formatia Lotto,dupa ce inaintea finalului de la Canterbury,cu 20 de km,cazuse si nu era sigur ca va putea prinde macar plutonul.In cea de-a treia zi (etapa a II-a),Turul a revenit pe continent.Plutonul a luat startul la Dunkerque,in Franta,a trecut in Belgia,unde am avut parte de un spectacol fabulos,mai ales cel privit din aer.Am vazut cum imensul sarpe se indrepta spre o zona de furtuna in care fulgerele asteptau caravana sa o poata inghiti,canale trasate cu rigla pe marginea soselei,castele superb desenate in stilul renasterii flamande ( cel din mijlocul localitatii de final- Gent si cel din Wijnendale fiind parca mici machete din ciocolata, indelung si in amanunt studiate).Sosirea a fost din nou la sprint,din nou a avut loc o cazatura colectiva,de aceasta data la o distanta foarte mica fata de finish.Favoritul Robbie Mc.Ewen nu a mai putut recupera,formatia Quickstep a incercat sa il duca la victorie pe Tom Boonen;cu toate acestea, a castigat un coleg de echipa-G.Steegmans.Clasamentul general nu s-a modificat.Introducerea in Turul Frantei se pare ca s-a incheiat.Desi etapa a III-a incepe in Flandra,ea se va incheia la Compiegne-aproximativ 50 km N de Paris-iar lucrurile serioase si importante cu adevarat vor incepe cu aceasta ocazie.Pastelurile anglo-saxone vor fi inlocuite de peisajele Hexagonului.Clasicul “Tour de France” revine acasa.