Viaţă de suporter. De la găleata cu apă la Internet

Portretul robot

(reluare)

Am extras pentru voi, din Monitorul Sportiv partea I, descrierea oficială a noului suporter român. Cine este el şi cum arată? Iată-l >>>

<<<…Este acel om fost agitat, acum liniştit, cu reacţii întârziate, sumar îmbrăcat (pentru a nu ascunde prea multe pe dedesubt), cu faţa proaspăt bărbierită, cu părul aproape ciufulit, cu semne particulare la limita legii, dus la biserică, molcolm, care poate înfrunta ploaia şi grindina fără umbrela contondentă, fost fumător, acum lăsat fără brichetă şi, mai ales, vorbitor în şoaptă, rar, dar nu la telefon, pentru că nu are voie .

Legiuitorul, întors prematur din vacanţe,  s-a gândit şi la confortul psihic al suporterului nostru. Pe perioada participării acestuia la evenimentul sportiv, problemele familiei vor fi lăsate (în) baltă, la intrare, odată cu sticla de suc, cafea in ‘matrafox‘ sau apă în vodcă. Adio nevastă, mamă, soacră, casă!. EL este la MECI. În acest sens, numai pe durata competiţiei, se poate încheia asigurare obligatorie a locuinţei, la poarta stadionului, pentru risc de incendiu, scandal soacră acasă, spart geam copil, furat oglindă merţan, suferinţă sete a la concert Rolling Stones şi alte nenorociri provocate de adunările ad-hoc.

Cu toate acestea sau tocmai de aceea, EL, bravul nostru suporter, are voie cu lumânare fără feştilă în căptuşeală dar nu are cu ce să o aprindă. V-am mai spus în art.1,  paragraful 2,  că nu are voie cu brichetă. Chiar dacă ar fi avut voie, e corp delict şi face  fum . Nu are voie, însă, cu fum. Dacă înainte de a ajunge la stadion, microbistul a căzut în canalizarea din faţa casei, adio meci!. Interzis cu cârje sau bastoane. Poate să stea în parcare, dacă vrea, şi să asculte la difuzor scorul până se face bine . ..

Ajuns în sfârşit şi întâmplător în tribună, trebuie să ştie că aşa cum priveşte el meciul şi camera de supraveghere îl priveşte pe el. Astfel, este musai să fie cuviincios cu aceasta pentru că îl vede o ţară întreagă şi Jandarmeria pe Internet.  De  aceea,  prietenul  nostru  nu poate purta glugă pentru că nu i se mai vede. Faţa. Şi părul ciufulit. Se poate îmbrăca în roşu şi albastru sau roşu şi vişiniu, ca să se ştie ce obiceiuri are. Pentru identificare uşoară se vor purta tricouri cu reclame cuviincioase, gen : “Zuzu-zuzu ” sau ” I’m Ben-Gossu din Giuleşti “. E suficient. Te găsesc ei…

EL are si drepturi. I se permite, de exemplu,  să ridice glasul la intonarea imnului de stat şi când este întrebat de jandarm sau procurorul de la stadion cum îl cheamă şi de ce a sărit în picioare aplaudând ca zurliul. Şi pe cine a aplaudat. De aceea, suporterul de fotbal mai este asimilat şi cu acel cetăţean onest,  căzut în idolatrie faţă de mai marii FRF,  care nu citeşte stenograme şi nu zice niciodată, nici măcar în sinea dânsului : ”Mai bine stau acasă şi urlu precum câinii din Giurgiu decât să mă doară capul de atâta linişte pe stadion !”.  Poate să zică doar :  “Trăiască Liga care te-a făcut, Mitică!”.  Dar să nu ţină degetele încrucişate în buzunar.

EL, un om ca şi noi, este “Omul ” ciudat care îşi îngroapă, cu privirea specifică evadatului dat în urmărire generală, speriat şi hăituit, trist şi disperat, ultimile monede de 5 lei  la rădăcina măceşului de la intrarea în stadion …Acesta este EL, noul vieţuitor al arenelor sportive , “homo habilis al fotbalului”, o subspecie a blândului plătitor de impozite şi bilete la peluză. Pe scurt, acesta este noul suporter conform legii sau, mă rog, conform Mitică …

.
Mă  scuzaţi,  trebuie  să  închei  textul   şi   să  plec  la  meci.  Ma  duc  să  beau  o  găleată  de  apă,  înainte,  şi  să-mi pun  lumânarea  în  căptuşeală. Pa!  Mă  vedeţi  pe  Internet!

 

Portretul microbistului român (“De la găleata cu apă la Internet”)

Microbiştii, nişte oameni şi ei…

Am extras din Monitorul Sportiv,  pentru voi, descrierea oficială a noului genotip de suporter român de fotbal. Cine este, cum arată el ? Iată-l …

Microbistul este acel om, fost odată agitat, acum liniştit, molcolm, cu reacţii întârziate, sumar îmbrăcat (pentru a nu ascunde prea multe), cu faţa proaspăt bărbierită, cu părul propriu pe cap şi nevopsit, cu semne particulare (fără număr, e voie), firav, dus la biserică, senin, stoic chiar, care poate înfrunta ploaia şi grindina (dar nu cu umbrela contondentă), care odată fuma dar acum nu mai are brichetă şi, mai ales, este cel care vorbeşte în şoaptă, rar, fără accent sau în argou (dar nu la telefon, pentru că nu are voie cu cărămizi sau similar).

Legiuitorul s-a gândit, în sensul grijii faţă de Om, la confortul psihic al fanului de fotbal. Pe perioada participării sale la evenimentul sportiv, problemele familiei vor fi lăsate (în) baltă, la intrare, odată cu sticla de suc, cafea sau vodcă mascată  în lapte (aşa ceva… !).  Adio nevastă, mamă,  soacră, casă !. El, fanul, este la meci şi nimeni, nici măcar Soleyman Magnificul de la Galatasaray, nu îi poate distrage atenţia. Niciun pericol, de niciun  fel,  nu trebuie să planeze asupra lui.  În acest sens,  se poate încheia, in condiţiile legii,  asigurare la poarta stadionului pe perioada competiţiei pentru caz de incendiu, scandal soacră de microbist acasă, spart copil  geam de vecin,  furat oglindă gipan, moarte motiv sete (vezi concert Rolling Stones) şi alte catastrofe nenaturale…
.
Cu toate acestea, conform paragraf ultim, suporterul are voie cu lumânare în căptuşeală, dar nu are cu ce să o aprindă.  V-am mai spus în art.1,  paragraful 2.  Chiar dacă ar avea cu ce,  nu se poate, pentru că e corp delict. Face fum.  Nu are voie, însă, cu fum.  Că doar suporterul nu e jambon sau macrou afumat.  Mai mult, dacă a căzut, în drum spre meci,  în canalizarea fără capac din faţa casei,  ‘bye-bye’ fotbal ‘live’!. Interzis cu cârje sau bastoane pe stadion.  În acest caz, fanul poate să stea în parcare,  să asculte la difuzor scorul şi să spargă seminţe până se face bine . ..
—
Pe stadioane s-au pus şi camere web. Dacă priveşte meciul din dreptul unei camere de supraveghere, microbistul român trebuie să fie cuviincios cu aceasta deoarece îl vede o ţară întreagă pe Internet. De aceea, el nu poate purta glugă pentru că nu i se mai vede.  Faţa.  Şi părul.  Se poate îmbrăca doar  în roşu şi alb,  albastru cu roşu sau vişiniu, să se ştie ce obiceiuri are. Pentru identificare uşoară se vor purta tricouri cu reclame, gen : “Shakira din Miami” , ”Gigi de la Poarta Albă”  sau ”Foame şi viscol pe CFR“.  Suficient . Te găsesc ei…
—
Lui, fanului, i se permite să ridice glasul doar la intonarea imnului de stat şi când este întrebat de jandarm sau procurorul de la stadion cum îl cheamă ori de ce a sărit în picioare şi aplaudă.  Şi pe cine aplaudă. El este acel cetăţean onest, căzut musai în idolatrie, conform legii,  faţă de mai marii FRF, cel care nu zice niciodată : ”Mai bine stau acasă şi urlu în linişte, precum câinii din Giurgiu, decât să mă doară capul de la vuvuzica de pe stadion !”.   El  poate  să zică,  doar  într-un  cerc  restrâns  de  prieteni : “ Traiască Liga care te-a făcut mare,  don’ Mitică!”.  Dar  fără  să  ţină degetele încrucişate în buzunar. Ba chiar, microbistul este mai mult decât atât. El este “Omul ” ciudat,  greu de surprins pe peliculă, un fel de Big Foot al  marilor arene,  cel care îşi ingroapă, cu privirea specifică evadatului dat în urmărire generală, speriat şi hăituit, trist şi disperat, ultimile monede de 50 bani la rădăcina măceşului de la intrarea în stadion (corp delict, am mai spus).

—
Acesta este, stimaţi cititori de bloguri obscure,  noul vieţuitor al arenelor sportive , “homo habilis al fotbalului” , o subspecie a blândului votant de primă mână,  mare plătitor de taxe şi bilete la tribuna a doua. Pe scurt, acesta este noul suporter conform legii sau,  mă rog , conform Mitică . ..
Mă scuzati, dragi prieteni,  trebuie să plec la meci !.  Mă duc să beau o găleată de apă şi să-mi pun lumânarea în captuşeală. Pa ! Mă vedeţi pe Internet !

Viata de suporter. Mic imn de slava (I)

In popor, la peluze ori in Cismigiu, se spune despre el ca : “Are viata lui Gojgaru…” sau : “E un om nacajit, de Solohov“. In epoca apusa a Telejurnalului, omul nostru se plimba cu antena in spate, noaptea, pe bloc, ca sa gaseasca un loc bun de prins bulgarii. Cauta pana spre dimineata cand il prindeau ei pe el :

.

“- ‘Naseara. Sint  ‘lutonier Netoiu. Ce faci tovarase, noaptea, pe bloc ?
-Ce sa fac…Caut un loc de pus bradul !
-Acum, in mijlocul verii?
-Pai, facem repetitie ca la iarna e ziua  scurta!”

In schimb, pe vremea aceea era bine ca nu-l intreba nimeni de sanatate pe microbistul nostru. Putea sa mearga la stadion imbracat casual, iarna in sandale si vara cu galosi de ploaie pentru ca si asa nu se gaseau umbrele. Avea voie. Nu i se permitea, totusi, sa strige : “Hai Steaua!”  daca trebuia sa bata Dinamo si invers. Nu putea striga nici  “Hai Dinamo!” daca juca Rapid cu Steaua. Militia nu gusta glumele seci. Chiar daca rezultatul se stia dinainte, oamenii pariau la Pronosport pe italieni sau pariau pe bostan si floare ori “Ochii lui Dobrin”, la kil. Toti stiau ca Dudu Georgescu va da 5 goluri cu fruntea si unul cu ceafa. Cu toate acestea, suspansul era mare. Nu puteai ghici coltul in care se arunca portarul si nici minutul in care se inscria. Suporterul venea la stadion cu ce dorea muschii lui si sufletul nevestei. Putea sa vina cu tramvaiul 14 (pe scara) sau cu o tescovina in sticla de cuic. El nu cumpara bilet decat in sistem leasing. Era ori elev la scoala de subofiteri, cand isi lua cascheta de la paza contractuala, ori pensionar si intrau 8 pe bilet, cand accesul se facea pe poarta unde se ducea gunoiul.

In zilele noastre, lucrurile stau exact pe dos. Lui, iubitorului de fotbal, nu i se mai acorda respectul de altadata. Acum poate sa se plimbe cu antena in spate, pe bloc, un campionat intreg. Nu il baga nimeni in seama. In cel mai rau caz, suna vecinul de la 4,  la 112. La stadion, omul nostru nu mai poate sa vina cum vrea el. Nu mai poarta sandale pentru ca jandarmii au bocanci din Kosovo. Poate sa strige ce vrea daca e vara, chiar si : “Toti copiii stie, Gigi e la Eforie!” pentru ca legea lu’ Dragomir nu se aplica si nici cartelele electrice nu au curent, inca. Nu are voie sa strige, in schimb, lozinci de genul: “Basescu si mafiotii, ne-au furat din bip, chilotii!“, pentru ca acum se poarta tanga chinezeasca in format de criza si egari. Acum, nu se mai cunoaste dinainte numarul de goluri care se vor inscrie . Se stie doar cine castiga si cat a costat. Conform stenograme.  Poti sa pariezi linistit. Pe cursele de neveste fugarite din Islanda sau pe campionatul de curling cu damigene din Rusia.

Daca inainte, pe teren, erau doar jucatorii si arbitrii, acum poate intra oricine. Trebuie doar sa sari un gard si sa ai cocoasa tabacita. Daca atunci, in vremurile acelea, suporterul venea la stadion cu tramvaiul 14, acum vine elegant, cu jandarmeria. In buzunar nu mai are nimic dar nu il scutura nimeni de “praf”. Doar de brichete. Daca inainte era stadionul plin, acum, ca sa vezi meciul la prima carciuma pentru ca nu ai lighean pe casa, iti trebuie abonament. Si ar mai fi multe alte binecuvantari ale vremurilor moderne de care are parte impatimitul jocului de fotbal. Nu putem sa incheiem acest adevarat imn de slava adus suporterului, aceasta gingasa si totodata naravasa fiinta a zilelor noastre, decat prin frumoasele versuri care-i sunt dedicate (si) de poetul national inca din secolul trecut:

“Tu ramai la toate rece ,
Ce e gol, ca golul trece,
Te intreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine,
Toate-s vechi si noua, toate:
“Fotbal trece,  fotbal vine !”.