Grupul GEOF, Timişoara 1987. Începutul sfârşitului

Ultime replici ale unui spectacol fabulos. Timişoara, 1987. Festivalul Artei Studenţeşti. Finalul unui spectacol, dar şi începutul sfârşitului comunismului (?). Sala arhiplină, înconjurată de forţele de represiune ale vremii, a rezonat extraordinar. În nebunia noastră, am crezut că putem spune, că putem ajuta cu ceva la căderea monstrului. Suntem bucuroşi că încă mai existăm pentru a vă povesti. Ne găsiţi şi in cartea de istorie cl. a XI-a, manual editat sub egida Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului. Mai greu, dar nu imposibil, va fi să ne întâlniţi. Pentru conformitate, a fost odată GEOF, grupul Universitaţii din Bucureşti, in componenţa:  Adrian Gologan, Viorel Gaiţă, subsemnatul Nastyb0y. Replicile erau următoarele: -Gata, să trecem la text, dar să avem grijă să nu ne scape nimeni !   -Da, cred că nu ne mai scapă nimeni !    -Bine, atunci să învăţăm şi pasul (de gherlă, nota trad.)! Auzi, ai dat jos ăla de acolo?    – Nu, lasă-l că mai are puţin şi cade el singur! ”

P.S. Priviţi sacoşa din mâna lui Viorel Gaiţă ! Era un model cu zăbrele, singurul de pe piaţă, pe atunci. Ar fi la modă şi azi.

.

.

.

Update 1. S-ar putea scrie un roman pe marginea acestui spectacol. Nu a fost unul dintre cele mai reuşite ale noastre. Era finala Festivalului Naţional al Artei şi Creaţiei Studenţeşti. Poate vă întrebaţi cum am reuşit să depăşim cenzura comunistă. Am înfruntat riscuri enorme, dar există şi multe explicaţii. Le găsiţi pe undeva, răsfoind această categorie. Acum, doar câteva chestiuni despre ceea ce se vede. Eu eram foarte crispat. Jucam rolul unui băiat rău, un “distrugător” de bunuri din cămin. Aveam o “salbă” de becuri la gât, dintre care unul era enorm. Cred că avea  1000 w. Nu mai repetasem cu “accesoriile” pe mine, drept pentru care am reuşit să sparg un bec  şi am trăit cu spaima ca nu cumva să calce colegii în cioburi. Momentul avea multă mişcare scenică. La sfârşit, când am apărut la aplauze, am răsuflat uşurat şi am salutat pe cineva, acolo, la balcon. Era juriul împietrit de spaimă. Aşa ceva nu se mai văzuse în România.  Republica Socialistă România. Printre cei de la balcon se afla şi regretatul profesor de arta actorului de la IATC Bucureşti, Ioan Cojar. După replica lui Golo:  “Da, cred că nu ne mai scapă nimeni!”,  ar fi trebuit să ne dăm băştile jos şi să luăm o morgă tristă, ca şi cum participam la un priveghi. Numai că Viorel a uitat , pentru câteva clipe, să îşi descopere capul. Priviţi ce “uitătură” plină de subînţelesuri a primit din partea lui Golo. Cu toţii ştiam că orice greşeală putea fi şi ultima.

Update 2. După noi, în concurs, conform tragerii la sorţi, a urmat grupul satiric “MSA” al Facultăţii de Litere din Cluj. Chiar dacă aceştia nu au pus mâna pe niciun premiu, au realizat un lucru deosebit. L-au lansat în show biz-ul profesionist pe Ioan Gyuri Pascu. În general, pe atunci, cine evolua după noi, putea să se mulţumească cu prezenţa. Şi asta o spun  cu părere de rău.

Update 3. Ca urmare a acestei reprezentaţii, am fost răsplătiţi cu numeroase premii, tabere studenţeşti la munte şi la mare, dar şi cu o dureroasă interdicţie de a mai apărea pe vreo scenă din România, cu excepţia celor care ţineau de Universitatea din Bucureşti. Bineinteles că, în scurt timp, a apărut “perla coroanei”, un nou text, probabil unul dintre cele mai bune scrise pentru un grup satiric înainte de Revoluţie, care a beneficiat şi de o montare de-a dreptul fastuoasă, intitulat “Copiii căpitanului… de sub podul Grant”. Aducem, si pe această cale, un ‘omagiu’ spre pomenire tuturor celor care ne-au amenintat cu desfiinţarea, unii dintre ei mişunând, bine-mersi, şi astăzi printre noi şi prin funcţii inalte. Respectiv, tov. Clătici (fostă secretară PCR pe Centru Universitar), tov. Ani Matei, tov. Mircea Ursache, tov. Papuc Gheorgfhe, tov. Mihnea Constantinescu. În acelaşi timp, mulţumim cu adevărat celor care ne-au fost alături, contribuind la integritatea noastră. Lor le datorăm faptul că astăzi putem rememora faptele.  Ei au fost: Marius Ţârlea, Ileana Ceauşescu, dl. profesor Antonie Iorgovan, dl.profesor Emil Constantinescu, metodiştii de la Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti şi Clubul Universităţii, mulţi alţi oameni de mare caracter care au cutezat să creadă în noi şi în mesajul nostru.

Update 4.  Făceam şi studii de caz asupra râsului. Există mai multe forme de râs la români, de la un zâmbet forţat la un hohot sănătos. Desigur, în cazul nostru apărea ceva incredibil, un fel de formă transcedentală a râsului. Simptome şi posologie. Atunci când râzi in continuu 15 minute, nu mai poţi deschide gura, simţi că ţi se blochează muşchii feţei şi scoţi un fel de schelălăit, un urlet de furie, un : “au, au , au”  ce aduce mai mult a cerere de ajutor. Apropo. Ni s-a întâmplat, odată, la un spectacol în Bucureşti, când oamenii au urlat o jumătate de oră după noi, am crezut că dau foc la Operă şi tot cartierul dacă nu revenim pe scenă. Boală gravă. Bineinţeles, această formă disperată se produce cam 1 la un milion de cazuri. Aveţi aici un exemplu asupra rarei afecţiuni. Acum, după atâţia ani, mă gândesc cu groază că pe atunci nu exista SMURD. Nici măcar in Timişoara. Sănătate !

Update 5.  Aveam şi papion la bască cu moţ ciufulit, desigur. Eram la protestul papioamelor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: