Lanţul deşertăciunilor în varianta legăturii cauzale dintre Vicente Fernandez şi moneda virtuală de 5 bani

După cum spune şi titlul, Vicente Fernandez este unul dintre interpreţii mei preferaţi. Un titan al muzicii populare sud-americane. Ce altceva aş putea asculta la vârsta mea de XXL şi un pic? Nu că m-aş mai lăuda cu urechea muzicală, dar parcă s-a rablagit de tot. Dacă s-ar vota o nouă lege a audiovizualului pentru surzi fake, aş încerca să o reînnoiesc prin programul “Rabla pentru urechi afoane”– 2016. Cât despre arpegiile, solfegiile şi paraplegii-le muzicii de astăzi, e sigur că nici nu mai aud cum auzeam odată. Mi se pare, de exemplu, că Anda Adam sună fals iar Delia e cam zuzu. V-aţi convins, sper. Nu de Anda Adam, de mine.

Eu sunt de pe vremea când mergeam la meci pe bara din spate a tramvaiului sau plăteam 25 de bani, în cel mai rău caz, dacă ne prindea Miliţia. Respectiv, dacă reuşea să ne prindă Miliţia, întrucât scoteam 13 secunde pe suta de metri. Eram mai rapid ca tramvaiul, adică, şi făceam blatul dinainte de a se inventa naveta la Ploieşti, pe tren. Cu toate astea, aveam tot timpul moneda de 25 de bani în buzunar, chiar dacă o călătorie costa 30 de bani. Aşa ne învăţa la şcoală, la educaţie cetăţenească, pe atunci. De la fiecare-după puteri, la fiecare-după nevoi.

Apropo. La noi în oraş s-a inventat tramvaiul pe la 1900, era noastră. De atunci, puţine alte lucruri s-au schimbat. De exemplu, Miliţia s-a transformat în Poliţia Locală. Tramvaiul merge tot pe şinele alea. El s-a schimbat foarte putin. Nu mai este roşu carmin cu claxon talanga-balanga în gama do-major, pe ton de clopot mânăstiresc de maici mutate la Celic-Dere, când s-a inundat Agapia şi doamna Udrea a adus pantofi cu toc la sărăcuţele sinistrate din zonă. Nu. Acum tramvaiul este cu reclamă la hot-dog capitalist şi plăcinte dobrogene de tranziţie ori suvlaki pe “Regala”, lângă Arena de Box. Cât despre claxon, din câte am auzit eu, cu urechea mea organică nerevizionată, acesta nu mai este analogic, e digital. Probabil, ca să nu îţi prinzi degetele la uşă când pleacă din staţie ori cartela pe abonament 50% pentru pensionari pe caz de boală fără revenire la Comisie. Un singur drum, sens unic, doar dus.

Acum cred că aţi înţeles. De aia ascult eu Vicente Fernandez, pentru că se ascultă uşor la anii mei. Nu trebuie să faci efort intelectual, inima îţi bate mai încet, sângele circulă doar catre cap, neavând ce face prin alte părţi. “Muriendo de Amor”, ce melodie! Asculţi şi viaţa ţi se derulează în faţa ochilor, ca într-un film de Lumiere. Satisfacţia nevinovată a lucrului făcut la timp nu poate fi depăşită, nici măcar, de cea a lucrului bine făcut. Noroc că am ajuns la vârsta asta şi nu am căzut din tramvai când eram mic, aşadar. Ceea ce vă doresc şi vouă, dragi cititori de bloguri obscure. “‘Buona noche” sau, mă rog, cum s-o zice pe mecsicană, cilibiană, “boal”iviană, la ei, acolo. (în curs de actualizare)

.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: