Lumea copiilor (I)

Grădiniţa pentru copii şi Trăienel

Grădiniţa pentru copii şi Trăienel

Grupa mică trecuse la coabitare cu grupa pregătitoare,  spre bucuria fetiţelor răzgâiate şi a băieţilor deştepţi care făceau numai prostioare prin cotloanele Grădiniţei României. Relu se juca cu trenuleţul de marfă prin faţa celor mari, doar-doar i-l va lua cineva, Şova  încărca maşinuţele cu nisip ori săpa cu lopăţica aleile şi aşa pline de gropi, Victoraş se urcase în copac şi o făcea pe copilotul iar Crinuleţ dormea în fund, în fundul curţii, cu nasul printre gălbenele.  În acest timp, fetiţele se aliniaseră pe malul heleşteului şi dădeau la raţe. Rovana, cea iubitoare de  natură moartă cu Chevron,  dădea şi ea… din coate.

Undeva, ascuns după o tufă blondă de azalee, stătea îmbufnat, cu sticla de suc de coacăze în mână, Trăienel. El era cel mai mare. Privea cu deferenţă la zarva din curte şi îşi alunga tacticos, din când în când, şuviţa rebelă de pe frunte. Nimeni nu se mai juca cu el, de când aruncase peste gard vaporaşele copiilor. Cu tot cu răţuşte.  Acum, se mulţumea să dea la schimb, din când în când, câte o bărcuţă din hârtie contra unei plimbări cu trenuleţul lui Relu, printre gropile lui Şova. Nici avioane nu mai avea. Din când în când, de pe creanga de jos, în baza coabitării, Victoraş arunca spre Trăienel cu corcoduşe verzi. Drept pentru care, Trăienel scotea din buzunar praştia şi îl miruia direct în frunte pe Victoraş, cu bucăţi din bordurile lui Adriean, prietenul lui de praştie cel mai bun.

Zarvă mare era în grădiniţa românească. Deşi rudele Elenei umpluseră curtea cu terenuri de joacă în pantă şi băncuţe peste băncuţe, copiii preferau să se joace în îarbă, printre căpuşe de tot felul. Cei mai talentaţi dintre ei nu se amestecau cu ceilalţi, ci stăteau înăuntru. Şi Gigi fusese băgat înăuntru, deşi nu era talentat. Mariana muncea cel mai mult, nevăzută de nimeni, şi spunea cele mai frumoase poezii. Mădălin cânta, numai pe bază de invitaţie la dropsuri, şuşanele la vioară sau blues-uri adormitoare iar Varujan cânta, fără economie, simfonii cincinale la pianul dezacordat din hol.

Sorin îi cânta pe toţi, de la tatăl Dacianei (prietena lui Victoraş din grădiniţa belgiană) până la tufa blondă a lui Trăienel. Drept pentru care, Victoraş era nevoit să se dea jos din copac şi să se ia la trântă cu Sorinel, printre căpuşele de tot felul. Se isca atâta gălăgie în curte, încât până şi Crinuleţ se ridica dintre gălbenele, se îndrepta către războinici şi le dădea pasienţe de împăcare: „Pace, pace, între două mormoloace,/ Mormolocul cel mai mare eşti chiar…”. Ajuns în acest punct, Crinuleţ era pus într-o mare încurcătură. Drept pentru care, îl căuta întotdeauna din priviri pe cel mai mare. Numai că acesta dispărea, adesea, din spatele tufănelei blonde la o „baba oarba” prin vecinii posesori de vaporaşe.

Se făcea târziu iar noaptea se aşternea pe nesimţite. Copilaşii mergeau către pătuţuri unde aţipeau, în cele din urmă, pe acordurile cincinale, ori blues-ul lui Mădălin, ori poezia adormitoare a muncitoarei Mariana… Noapte bună, copii! („Să trăiţi bine!”, cum ar zice Trăienel)

(-postare in curs de actualizare-)-reluare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: