Aventurile lui nastyb0y (II). Vine Craciunul !Vreau sa fiu mic si fara griji…

Cateodata sau adeseori, in acei ani tristi pentru unii sau majoritatea, dupa cate
o toamna mohorata si ploioasa venea si o iarna vesela si cu zapada. Se pare ca pe
la noi incalzirea globala a ajuns, cine stie de unde, de-abia anul trecut. In
preajma sarbatorilor de iarna, oamenii ar fi vrut sa uite de grijile zilnice si
incercau sa se bucure…
——————–
Unii pocneau din bici, altii trageau buhaiul de coada sau trageau la masea. Eu
trageam cu tunul. Da, da, ati auzit bine. Voi, nu eu. Pentru ca eu, de atunci, am
ramas asa…intr-o ureche. Deoarece drumurile erau acoperite de zapada si nu mai
puteam opri masinile , inclusiv ale Militiei, ca sa ne admire miuta din mijlocul
strazii, scoteam afeturile din magazie, bagam carbid si speriam orasul, ciorile si
cainii comunitari. Eram ecologisti de mici. Nu stiu daca faceam bine. Unii dintre
noi, copiii din trupele de “artileristi” de cartier , eram atat de devotati
preocuparii (eram sa zic : razboiului) incat, la Revolutie, ne suierau gloantele
pe la urechi si noi credeam ca sunt pocnitori chinezesti. Bubuiam de dimineata
pana seara. Pana se termina carbidul. Noaptea, dupa ce ca imi tiuia o ureche
intr-o tonalitate destul de inalta, tata facea in asa fel incat, la sugestia
vecinilor, sa imi tiuie si cealalta. In perioadele in care nu ne plimbam cu tunul
in spate, pentru ca parintii rauvoitori si pacifisti ne confiscau “armamentul greu”
si il dadeau la fier vechi, gratis, pentru ca nu costa 5200 lei kilogramul , ca
acum, ne plimbam cu sania. Bineinteles, nu in acelasi mod in care o faceau ceilalti
copii. Aveam pareri diferite despre acest sport…
————
Pentru ca toate le faceam putin constient ,la superlativ si pe dos, in acea
perioada, utilizam sania acolo unde era pericolul mai mare. Pe un vad care dadea
direct in Dunare. Vitezele erau atat de mari incat, daca nu puneai frana, prin
orice mijloace si la timp, puteai sa te trezesti printre cargouri care , spre
nenorocul nostru, inca mai existau pe atunci . Trei stiluri de alunecare faceau
epoca :pe burta goala (stilul meu), in sezut ,chiuind ca Pintea Viteazul sau pe o
parte ( daca erai prea suparat pe viata ). Pentru mine ,nici distractia asta nu a
durat prea mult. Incercand sa testez si eu stilul Pintea, ingrozit fiind de
apropierea maretului fluviu, am pus atat de brusc frana cu calcaiele in zapada,
incat mi-a zburat sania in Dunare si eu la spital, pentru fractura osului care la
om tine loc de coada. Nu voi uita niciodata acel Craciun. Pana in vara am lipsit
din toate activitatile competitionale , de cartier. Am luat, dupa mult timp,
premiul intai si nota 10 la purtare, am invatat ce inseamna sa fii drept, pentru
ca nu puteam sa stau pe scaun si cum era alcatuita omenirea, pe Pamant. Si azi e
la fel. Din oameni care isi cauta norocul toata viata, fara succes, in timp ce altii
o cauta cu lumanarea si o patesc, imediat…
——————-
Dar, poate, cel mai important lucru pe care l-am invatat atunci, a fost : daca vrei
sa ajungi ceva in viata nu trebuie, neaparat, sa te grabesti…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: