Happy

scoala-de-fericiren

Lumea copiilor (I)

Grădiniţa pentru copii şi Trăienel

Grădiniţa pentru copii şi Trăienel

Grupa mică trecuse la coabitare cu grupa pregătitoare,  spre bucuria fetiţelor răzgâiate şi a băieţilor deştepţi care făceau numai prostioare prin cotloanele Grădiniţei României. Relu se juca cu trenuleţul de marfă prin faţa celor mari, doar-doar i-l va lua cineva, Şova  încărca maşinuţele cu nisip ori săpa cu lopăţica aleile şi aşa pline de gropi, Victoraş se urcase în copac şi o făcea pe copilotul iar Crinuleţ dormea în fund, în fundul curţii, cu nasul printre gălbenele.  În acest timp, fetiţele se aliniaseră pe malul heleşteului şi dădeau la raţe. Rovana, cea iubitoare de  natură moartă cu Chevron,  dădea şi ea… din coate.

Undeva, ascuns după o tufă blondă de azalee, stătea îmbufnat, cu sticla de suc de coacăze în mână, Trăienel. El era cel mai mare. Privea cu deferenţă la zarva din curte şi îşi alunga tacticos, din când în când, şuviţa rebelă de pe frunte. Nimeni nu se mai juca cu el, de când aruncase peste gard vaporaşele copiilor. Cu tot cu răţuşte.  Acum, se mulţumea să dea la schimb, din când în când, câte o bărcuţă din hârtie contra unei plimbări cu trenuleţul lui Relu, printre gropile lui Şova. Nici avioane nu mai avea. Din când în când, de pe creanga de jos, în baza coabitării, Victoraş arunca spre Trăienel cu corcoduşe verzi. Drept pentru care, Trăienel scotea din buzunar praştia şi îl miruia direct în frunte pe Victoraş, cu bucăţi din bordurile lui Adriean, prietenul lui de praştie cel mai bun.

Zarvă mare era în grădiniţa românească. Deşi rudele Elenei umpluseră curtea cu terenuri de joacă în pantă şi băncuţe peste băncuţe, copiii preferau să se joace în îarbă, printre căpuşe de tot felul. Cei mai talentaţi dintre ei nu se amestecau cu ceilalţi, ci stăteau înăuntru. Şi Gigi fusese băgat înăuntru, deşi nu era talentat. Mariana muncea cel mai mult, nevăzută de nimeni, şi spunea cele mai frumoase poezii. Mădălin cânta, numai pe bază de invitaţie la dropsuri, şuşanele la vioară sau blues-uri adormitoare iar Varujan cânta, fără economie, simfonii cincinale la pianul dezacordat din hol.

Sorin îi cânta pe toţi, de la tatăl Dacianei (prietena lui Victoraş din grădiniţa belgiană) până la tufa blondă a lui Trăienel. Drept pentru care, Victoraş era nevoit să se dea jos din copac şi să se ia la trântă cu Sorinel, printre căpuşele de tot felul. Se isca atâta gălăgie în curte, încât până şi Crinuleţ se ridica dintre gălbenele, se îndrepta către războinici şi le dădea pasienţe de împăcare: „Pace, pace, între două mormoloace,/ Mormolocul cel mai mare eşti chiar…”. Ajuns în acest punct, Crinuleţ era pus într-o mare încurcătură. Drept pentru care, îl căuta întotdeauna din priviri pe cel mai mare. Numai că acesta dispărea, adesea, din spatele tufănelei blonde la o „baba oarba” prin vecinii posesori de vaporaşe.

Se făcea târziu iar noaptea se aşternea pe nesimţite. Copilaşii mergeau către pătuţuri unde aţipeau, în cele din urmă, pe acordurile cincinale, ori blues-ul lui Mădălin, ori poezia adormitoare a muncitoarei Mariana… Noapte bună, copii! („Să trăiţi bine!”, cum ar zice Trăienel)

(-postare in curs de actualizare-)-reluare

Transplantul de cap la români

(reluare)

Avatar cu cap de Melissa din Bărbuleşti

Avatar cu cap de Melissa din Bărbuleşti

Transplantul de cap, cea mai mare cucerire a chirurgiei moderne, a ajuns, în sfârşit, şi la noi. Chiar dacă mulţi străini nu o recunosc, sunt sigur că şi-ar dori cap de român pe umeri. Cu urechi, cu tot, desigur. Păi, stimaţi cititori de bloguri obscure, cine nu ar vrea să îşi ataşeze, la un corp de umil trecător prin viaţă, un cap de… Tonitza?. Ori de  Brâncuşi. Sau, de ce nu, de Vuia, Dracula, respectiv, Inna, Alexandra Stan nebătută ori Andreea Esca nefardată?.  S-ar putea forma, chiar, un fel de castă, un Bilderberg, o Uniune Planetară a celor cu cap de român. Vă daţi seama ce s-ar putea  întâmpla? Omenirea ar  trece, după lupte seculare, într-o nouă epocă. Cea a  românizării forţate.

O specie necunoscută de om, cu adaptabilitate sporită şi rezistenţă la stress în regim de foame, s-ar impune fără probleme. Planeta Pământ se va repopula, în timpul cel mai scurt, din peninsula Kamceatka la Polul Sud, din Yosemite Valley până în Trafalgar Square (mai ales), cu noile creaturi mixate prin medicina actuală. Homo Sapiens Romanocefalus  se va încorona drept noul stăpân al lumii. Fericit va fi, în consecinţă,  acel american obscur din Bronx  care ar primi un cap din genul “Becali”. Într-un an de zile ar deveni, din homeless renegat, multimiliardar omnipotent. Ar institui imediat  taxă pe podul din Brooklyn, ar vinde pe bucăţi, numai către miniştrii apărării, Central Park-ul şi ar înfiinţa, chiar lângă Statuia Libertăţii, un cartier de lux, dar fără canalizare, „Pipera 2 from USA”.

Cine nu şi-ar dori, chiar şi Obama să fii, un cap de Adi Minune, să le cânţi yankey-lor manele rithm and blues, rock and Vijelie, cu a lui nemuritoare: „Of, viaţa mea!”, respectiv „Oh, my rrom life”., american style?  Evident, o groază de  astfel de combinaţii, mai mult sau mai puţin horror,  s-ar putea constitui  datorită noilor cuceriri ale ştiinţei. Astfel, o Monica Tatoiu cu corp de Nadia Comăneci ar fi realizabilă, numai să vrea şi ea, normal. Există, însă, ca în orice transplant ordinar de organe, şi incompatibilităţi de acceptare, pe baza analizelor ADN, EKG sau DNA făcute de către specialişti. Cine şi-ar putea închipui  o Madonna cu bust de Mama Natură, ori  o Jesicca Alba cu nas de Tonciu? Nci măcar un Ponta cu chip de Băsescu nu ar fi acceptat, în ciuda coabitării liber consimţite. Totul până la un punct.

Sociologii  atrag atenţia că joaca de-a capul de român, fără studii complexe de impact asupra omenirii, ar putea fi devastatoare. Se ştie că transplantul de cap este acum o realitate, dar nu şi transplantul de corp, de trup fără partea superioară,  capul. Cu gât, cu tot. Adică, să nu cădem în extrema cealaltă, stimaţi compatrioţi.  Majoritatea românilor de la bloc şi-ar dori trupuri de congolezi, mai mult în sezonul estival  şi, mai ales, de eschimoşi, iarna, când se scumpeşte gazul. În felul acesta, purtarea capului de român ar deveni un fetiş, o modă trecătoare, precum cea punk, hippy sau power-flower.

Nici viceversa, respectiv căpăţâni de chinezi pe umeri de români, nu ar fi de dorit. Păi, în zece zile s-ar termina toate autostrăzile, am pune un turnuleţ Eiffel pe Moldoveanu şi am copia Monte Carlo în Mamaia lui Mazăre.  Plus Las Vegas la Năvodari. Nu ne-ar mai rămâne nimic de făcut, iar poporul ar putea degenera prin trândăvie. Şi aşa, ultimul recensământ zice că nici nu se mai ştie câte capete de români netto mai sunt prin lume. Vă daţi seama cât de căutaţi suntem? Aşadar, fiţi mândri de voi, dragi prieteni, fiţi mândri de capul vostru, nu lăsaţi la preţ şi, mai ales, să nu trăiţi, vorba aceea „cu capul în nori”. Acolo, sus, nu face doi bani. Aici, vă puteţi îmbogăţi subit.. La bună vedere, pe curând!. Eu nu îl dau, deocamdată. Aştept oferte serioase.

Thassos, septembrie 2014

10704099_728551873882220_6590123950173266679_n10700516_728537700550304_8731261133998795011_o10660240_728541390549935_5646195042202769949_n10635763_728551643882243_5916685919136327586_n10698667_728540570550017_7962917010621388933_n10632650_728546070549467_6543113720871536257_n10428588_728533570550717_5271795063176670635_n1601340_728537890550285_2930281095923111625_n1234589_728526780551396_1761225322544690046_n10712960_728552327215508_3028839207573669449_n

Taverna Avgustos, Theologos-Thassos, 17.sept.2014

Am avut o revelaţie. Grecia cred că este plină de artişti profesionişti, din moment ce eu am descoperit acest show perfect într-un sat de munte, la o tavernă, pe o insulă a Mării Egee. Dansuri traditionale greceşti, numere de pantomimă, voci cultivate şi uimitoare, profesionişti ai ghitarei şi buzuka, recuzită, foc pe scenă, costume autentice, totul îmbinat într-un melanj ponderat, de un rar profesionalism. Spectacolul a durat 5 ore, până după miezul nopţii, fără întrerupere. Repertoriul s-a bazat pe muzică grecească tradiţională sau a unor compozitori renumiţi, de genul Mikis Theodorakis. Au fost şi pasaje din repertoriul internaţional. La acea oră, în tavernă se afla un grup organizat din Republica Moldova, drept pentru care s-a trecut la înfrăţirea ad-hoc, pe muzică de “Căluşarii” şi s-a fluierat, nu ştiu de unde, atunci când s-a interpretat “Kalinka”. În acest videoclip, performează marele maestru Iorgos Kalpidis, la buzuka, în timp ce pe masă câteva cetăţence din Chişinău întreţin atmosfera, deasupra farfuriilor sparte cu răspundere, din belşug. Aşa ceva nu aţi văzut niciodată, este unicat mondial pe Youtube, filmat de mine, din întâmplare, pentru că mă aflam acolo. Cu mult respect, Avgustos! Tha tapume sindoma! From Romania, with  friendship :) Vom reveni cu vocea lui Avgustos, un Alexandru Jula perfect al Greciei, ori Harris Alexiou II, o remarcabilă voce gravă feminină. În curând.

.

O fi zis copilu’ ceva, nu ştiu

Copiii de astăzi nu mai sunt ceea ce erau altădată. Ieri se jucau în praf, mult praf, trăgeau fetiţele de codiţe şi îşi înţepau colegii cu bolduri ori  se uitau la Tom şi Jerry, Lolek şi Bolek şi Telejurnalul cu El şi Ea .  La ora de limba română, atunci când ajungeau la schiţele lui Caragiale,  înfierau şi criticau comportamentul reprobabil, indecent şi antisocial al  râzgâiatului ‘domn’ Goe’.  Lecţia se încheia cu profesoara în pragul uşii şi cu două replici  inevitabile: “Copii, să nu faceţi ca el, aţi înţeles?”,  (copiii, spăşiţi): “Nuuu !”.  Toată lumea ştia că un copil bine educat este un copil câştigat pentru societate. Vremurile acestor impuneri neomenoase asupra generaţiilor pubere au trecut. Astăzi, “Domnu’ Goe” e facultativ. Nimeni nu te mai înteapă cu bolduri şi nici nu te mai trage de cozi, pentru că nu ai.  Tânărul  învaţă de mic să nu scuipe pe jos, pentru că nu e ecologic şi te ia Garda (de Mediu), să nu se uite la Capatos şi Cruduţa, domnul Dan şi Elodia ori Gădea şi Badea în şpagat. Poate, deasupra tuturor lucrurilor minunate, copiii învaţă   să vorbească frumos cu cei mai în vârstă, să fie respectuoşi. Astfel, în loc de banalul  “Bună ziua, ce mai faceţi?“,  el trebuie să se adreseze, celor bătrâni, cu mult mai adecvata formulă: “V-aţi luat pastilele?”, pentru că nimic nu e mai important pe lume decât sănătatea semenilor tăi.

.

Bancul de week-end (II). “Blonda JANA si selfie-car-ul “Google””

Blonda trage frâna!

Blonda trage frâna!

 Cică o blondă, nu atât de blondă ca Udrea, dar nici atât de spălăcită precum Lore sau Lora, se plimba, în exerciţiul funcţiunii,  pe bulevard, pe Kisseleff, pe Magheru, cu o listă de semnături pentru preşedinţie în mână şi cu nişte papucei, botoşei, târlici  de 4000 euro, Louis Vuitton, în picioruşe. Deodată, blonda vede cum trece pe lângă ea o maşină ‘selfie’ fără şofer, marca ”Google”- prototip. Blonda, obosită frântă după atâtea semnături, îşi face un plan rapid de bătaie, dă un telefon scurt la vila- lac  şi se aruncă în automobilul autorulant, pe bancheta din spate. Spera astfel  că dă marea lovitură de imagine cu autoturismul fără şofer, mai ceva decât cu frunza de corcoduş  din Grădina Carpatilor, gala Bute sau telegondola de  fandacsie  din Lupeni.

Maşina Google, ghidonată cine ştie de unde, mergea pe drumul ei, după cine ştie ce  ecuaţii de traiectorie. Blonda, fericită foc de pleaşca tehnologizată ce i-a apărut în drum,  precum o capră servită la prânz cu varză roşie, dădea bezele în stânga şi-n dreapta, făcea cu mâna trecătorilor şi striga din toţi plămânii supradotaţi ”Vă iubesc! Votaţi Jana Darc din Crângul Buzăului, zău!”. Trecătorii uluiţi, care nu mai văzuseră în viaţa lor o JANADARC într-o maşină ”Google” fără şofer, se opreau şi işi făceau cruce. Mai multe, de fapt. La un moment dat, maşina părăseşte bulevardele, lumea devine din ce în ce mai rară, dispar chiar şi trotuarele. În faţa automobilului, într-un târziu, se iveşte o firmă: ”Fier vechi. Programul Rabla -2014”. Disperată, blonda noastră, mai blondă decât Anastase chiar, trage frâna de mână  şi coboară în fugă.  Nici nu închide bine portiera, când, brusc,  se pomeneşte în faţă cu un individ care poartă un tricou inscripţionat: ”In Go_ ogle we trust!”. Drept pentru care, fără a mai suna la vila-lac, blonda se grăbeşte să lămurească lucrurile: “- Slavă Domnului, domnule! Eu sunt Jana. Credeam că s-a stricat minunăţia de maşină!”.  Domnul cu ”Google” pe piept o priveşte pierdut şi îi răspunde scurt, cu ultimele puteri, parcă: ” – Slavă Domnului, doamna Jana, bine că aţi oprit-o! Nu mai puteam s-o împing!!!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.